Camionagiu

Aveam 18 ani fără o lună, dar eram bărbat de mult. Aproape. Ambiţios şi decis să-i demonstrez tatălui meu că sunt mai bun ca el – întreprindere oedipiană la care mă surprind că vreau să şurubăresc şi acum, la 40 de anişori -, am hotărât să fug cu văr-meu în Austria.

Luptasem în Revoluţie (târându-mă la fiecare foc pe sub tab-uri, căci aşa ştiam eu că se luptă strămoşeşte, printr-o defensivă neobosită, până nu mai are adversarul grâu şi gloanţe), făcusem karate şi chiar aş fi bătut vreo câteva zeci de mineri înarmaţi cu târnăcoape, dar nu făcea să mă mânjesc cu negreala fălcilor acelor neica nimeni, plantatori de panseluţe, nu luptători. Aşa că de 13-15 iunie am stat în casă, deşi cântasem până la răguşeală în Piaţa Universităţii despre cucuvea.

Deci iată-ne pe drumul exilului, fugăriţi de un regim neocomunist pe care aveam să-l zdrobesc din străinătate. Cu actele ascunse în plastic la chiloţi şi dolari lipiţi în pantofi am reuşit să ajungem în Ungaria şi de acolo am trecut graniţa seara, cu călăuză. Am trecut prin deşişuri, mi-am făcut zdrenţe puloverul cumpărat de mama cu mari sacrificii, am pândit ca Rambo gărzile ungureşti care stăteau cu arma la ochi continuu.

În imaginaţia noastră, fiindcă de fapt graniţa era complet nepăzită, însă nu ştiam chestia asta şi trăirile au fost maxime.

Aa ajuns într-un final în lagăr, unde se stătea mai bine ca la pensiunile la care plătim acum un porcoi de bani pentru un week-end de frumuseţi prahovene. În prima zi i-au auzit pe unii că le e dor de casă. I-am detestat din toată inima, asemenea oameni slabi mă scârbeau peste măsură. Eram un om nou, un supraom al lui Nietzsche pe care îl citisem noaptea, pe când tata sforăia, neştiind ce bărbat se făureşte în camera de alături.

A doua zi a fost aproape bine, doar că m-am plictisit şi tare aş fi jucat un tenis de picior cu Răzvan. În a treia zi m-a lovit dorul în piept! Direct! Stăteam la geam şi lăcrimam: „Mamă, mămică, ce-am făcut, mi-e tare dor de tine!” Vedeam aleile Herăstrăului proiectate prin ochii mei uzi pe dealurile de lângă Traiskirchen Lokalbahn, librăria de la Crângaşi, piaţa, cinematografele din centru, Carul cu Bere.

Am trecut ca un tanc printre negrii care stăteau să vorbească cu conducerea lagărului şi am intrat în birou. Neamţul a făcut ochii mari şi stătea cu mâna pe pistol, eu am dat afară nodul din gât cu un răcnet:

– Vreau paşaportul, plec acasă!

A urmat un mini-interogatoriu, că de ce plec, m-a agresat cineva, nu e bună mâncarea sau ce? Nu voiau probleme cu ONU pentru un elev neterminat.

I-am zdrobit cu răspunsul:

– Mi-e dor de mama! Sunt singur la părinţi, pricepeţi? Nu pot pleca de nebun în lume, vreau la mama!

Mi-au dat bilet de tren fără loc şi m-au lăsat în pace. Am călătorit pe podeaua vagonului mai fericit ca niciodată şi la intrarea în casă mi-a recompus moaca de cremene cu care plecasem să cuceresc lumea. La întrebarea „de ce m-am întors aşa repede” – fiindcă n-avusesem răbdare nici să văd un palat de alea albe din Viena, ştiam doar gara şi lagărul -, am fost sincer:

– Nici acolo nu-s câini cu covrigi în coadă!