Ioana Pătrăşcoiu

Hostelurile sunt locuri unde stai foarte ieftin şi cunoşti multă lume. Astea sunt cele două puncte care diferenţiază un hostel de un hotel. „S” – ul din mijloc vine de la „străini”. La hotel te duci, te cazezi şi nu ai treabă cu alţii. La hostel, vrei, nu vrei, o să afli cât de curate sunt şosetele colegilor de cameră.

În primul hostel în care am stat, în Braşov, am avut parte de gâfâieli înfundate două paturi mai încolo, oamenii nu se jenau deloc. Nimic rău în asta, în fond camera era aproape goală – mai erau doar alte 4 persoane dintr-un posibil de 10 şi unul dintre colocatari sforăia energic. Nu putea domnişoara să geamă cât sforăia colegul.

În al doilea hostel, în Modena, împărţeam camera cu o colegă. În primele 2 minute am aflat că e româncă iar în următoarele 7 minute i-am aflat povestea vieţii. Era de undeva de pe lângă Buzău, ceea ce spune multe. Când m-am întors din oraş am găsit-o la recepţie, încerca să afle date despre mine. Se temea că fusesem violată. N-am reuşit s-o conving că a purta pantaloni nu este un păcat.

Totuşi, nimic nu se compară cu ultima experienţă, din Dublin. Mi-am luat cel mai ieftin loc, într-o cameră cu 5 paturi. Mixtă, dar uitasem asta. Mi-am adus aminte doar când mi-a adus aminte recepţionerul.

Primele trei nopţi au fost banale. Speram din suflet că a patra va fi la fel – nu-mi doream nimic mai mult decat să pic în pat şi acolo să stau până când o fi timpul să merg la aeroport.
Iată-mă aşadar în faţa camerei mele, la etajul doi, când mi-am dat seama că ceva nu e în ordine. Pe geamul de deasupra uşii se vede lumină şi dinăuntru se aud râsete. Deschid uşa şi sunt întâmpinată de un strigăt voios, ce vine de la cei trei tipi care stau în cerc, pe jos, şi beau.

– Heeeei! Tu trebuie să fii numărul 4!

– Nu, eu sunt numărul 1. Voi sunteţi numerele 2, 3 şi 4.

Eu am aflat că ei sunt din Finlanda, ei au aflat că sunt din România. Tocmai sosiseră în oraş şi făceau încălzirea pentru Temple Bar. Iată-mă între 4 băieţi – între timp sosise şi proaspătul lor prieten, un neamţ care nu spunea nimic dar zâmbea mult – cu un pahar de Guiness în care mi s-a pus o cantitate considerabilă de Jameson şi un pic de Cola. Am refuzat berea, socotind în gând că, după probele de sticlism şi halbere din iarna ce tocmai trecuse, eram mai rezistentă la tărie decât la bere.

Bun, deci, bem, râdem, glumim, încercăm să ne întelegem în ciuda micului finlandez, pe nume Pasi, care insistă să dea tare volumul de la boxa conectată la mobil. Cel cu tricou în dungi bleumariu, care seamană cu un marinar, îmi spune că finlandezii au luat multe obiceiuri păcătoase de la ruşi, băutul mult fiind unul dintre ele. Ăla care părea mai normal şi treaz, Jupe, îmi spune că regula default e să-l ignor pe cel mic, Pasi; dacă s-o întampla ca Pasi să spună sau sa facă ceva inteligent, atunci Jupe o să fie atât de drăgut încât o să-mi atragă atenţia şi atunci o să pot să-l dez-ignor.

Câteva minute mai târziu, Pasi, pe care îl credeam rupt de beat, se ridică în picioare, chiuie, şi îşi dă jos pantalonii. Credeam că se opreşte aici, într-un gest de adolescenţă târzie, dar omul îşi dă jos şi chiloţii şi noi putem admira un penis tipic (?) de finlandez. Jupe, foarte amabil:

– Precum îţi spuneam, ignoră-l.

Discuţia continuă, paharul meu se mai goleşte un pic, un alt pahar se sparge în chiuveta din cameră, muzica tot tare e şi ăsta micu’ se agită că „ I wanna fuck!” Nu ştiam ce, pe cine, când, dar speram ca patul lui să nu fie ăla de deasupra patului meu.

Baieţii se hotăresc să plece şi Jupe insistă să-i însoţesc. Argumentul cu „dimineaţa-avion” nu prea ţine:

– Vii, bei cu noi, ne întoarcem pe la 3, apuci să dormi 3 ore, apoi te scoli şi mergi la aeroport. Ca să nu te simţi rău când zbori, în aeroport mai dai pe gât ceva tare.

Până la urmă pleacă, fără mine, dar se întorc repede, cu un Pasi foarte turmentat şi pe jumătate dezbrăcat (de data asta lipsea cămaşa). Şi uite aşa am rămas cu el şi cu muzica lui tare. Negocierile pentru micşoratul volumului se purtau într-o finlandeză (el) – engleză (eu), deci au eşuat lamentabil.

Fiindu-mi ruşine să merg până jos la recepţie, să spun că „am în cameră un finlandez mic şi gălăgios”, am aplicat concomitent două tactici: 1. mă bizuiam pe faptul că cineva – un vecin – se va autosesiza, va veni şi îi va spune ăstuia să se potolească. 2. Mă bizuiam pe faptul că, eu fiind sora sor-mii, voi putea să adorm în gălăgie dacă ea a putut să adoarma la concert Michael Jackson, lângă o gruppie pe extasy.

Aproape adormisem, când aud un fâşâit. Deschid un ochi, mă înalţ într-un cot şi îl văd pe Pasi în faţa chiuvetei, uitându-se în oglindă, aranjându-şi părul cu mâinile, fredonând un cântecel şi pişându-se în chiuvetă, peste cioburile paharului de Guinness.

L-am ignorat – nu făcea nimic notabil.

**
Alte poveşti, mai mult sau mai putin aventuroase, ale unor fete ce mai călătoresc şi singure, găsiţi pe viajoa.ro.