Simona Catrina

Dacă stau o zi pe an fără farduri, se ştie: taman atunci dau lesă-n lesă cu un fost iubit. Sau şi mai rău: cu actuala iubită a unui fost iubit. De-aia am ajuns să mă jur, după vreo duzină de fatalităţi similare, că nu mai ies din casă nemachiată nici dacă scot câinele să facă pipi. Că, dacă e să se împlinească destinul nefast, mă întâlnesc cu bărbatul vieţii mele şi în iarba din spatele blocului, mai ales dacă dumnealui are vreun Rottweiler cu vezică sensibilă. Voiam sa scriu despre farduri şi proceduri de înfrumuseţare, dar aţi scăpat, fiindcă acum m-am ambalat, mi-am amintit de ăştia cu câinii de rasă.

În zori, când se latră de ziuă, eu ştiu că e vremea să ies dracului de pe Facebook şi să mă culc în sfârşit, fiindcă am serviciu, oricât ar părea de ciudat. Încep munca (dacă pot să-i zic aşa) la 12, dar oricum, şi intelectualii sunt oameni şi trebuie să-i acceptăm ca atare, cu plusurile, minusurile şi egalurile lor. Dar când dau să bag cornu-n pernă, începe hămăiala. Aparţinătorii câinilor ies în faţa blocului, pentru ca prietenul cel mai bun al omului să nu facă vreuna lată pe covorul cel mai bun al omului.

Fiindcă se latră între ei (căţeii, nu oamenii – sau cel puţin aşa cred) şi deci nu e chip să pun geană pe geană, ies adesea la fereastră, privindu-i suav, cu ura cuvenită. Mă uit la specia de vecini care, categoric, sunt slugile câinilor, vorba lui Seinfeld: dacă vede un extraterestru cum ieşi noaptea orbecăind după toanele potăii şi aduni caca în pungă, cine-ar crede că tu eşti stăpânul animalului şi nu invers?

În blocul meu, cel mai al naibii dintre toţi e un şoricar pe care îl cheamă Pepsi şi cred că e şi adăpat cu Pepsi, întrucât e cam isteric, presupun că de la cofeină. Latră şi la o pungă, dacă o plimbă curentul. Nu vă mai spun cum latră la sticlele mele de whisky, că le vede prin sacoşă. În fiecare zi, stăpână-sa îmi spune că e sterilizat, deparazitat intern şi extern şi că nu muşcă. Nu ştiu de ce-i face atâta lobby, cred că vrea să mi-l dea cadou. Pepsi a pus la respect toţi labradorii şi dobermanii din bloc, semn că inconştienţa prostului e o armă letală. În acest timp, privindu-l cum se joacă de-a dulăul Bismark şi dă să-i rupă pe toţi Bubicii de pe scară, mă gândesc că se putea şi mai rău. În sensul că s-ar fi putut să-l cheme Fanta.

Eu n-am câine, deci orice asemănare cu personajele reale e pur întâmplătoare. Niciun animal nu a fost rănit în timpul redactării acestui material.