Jumbo

Mai 1990. Tinereţe fără griji în Europa… România încă nu bătea la porţile UE, Iugoslavia nu se războise şi nemţii mai erau încă bucuroşi că tocmai fuseseră ocupaţi de DDR. Lumea era în ordine.

Primul meu Opel Manta l-am cumpărat în zilele alea de vară timpurie de la un turc mustăcios care avea probleme de memorie. Altfel nu îmi explic de ce umbla cu meniul afişat pe cămaşa albă de vânzător profesionist. Mostrele din felurile de mâncare mai uscate, fără sosuri, le păstra în mustaţă.

Cred că uitase şi că preţul la care ne înţelesesem pentru Opel fusese de 650 de mărci. Am plătit în cele din urmă 950 şi am primit bonus două roţi late de 245 pe spate şi alte două de 225 pe faţă. Anvelopele de dimensiunile astea costau noi o mică avere, ceva mai mult decât maşina în sine, dar acum, că abia mai aveau profil (erau Formula 1 Slicks), costau mai puţin decât o legătură de ceapă verde . Totuşi, în ochii mei inocenţi de tânăr care îşi cumpăra primul lui Opel Manta, erau nepreţuite.

Unde puteai să te dai cu adevărat rotund cu o vechitură de Opel cu jenţi late în 1990? Acasă, în urbea natală din România, bineînţeles! Pe atunci, dragi copii, încă nu apucaseră baronii locali să adune averi fabuloase şi nici fonduri europene pentru România de fraudat la liber nu erau. Pe scurt, pe vremea aceea Opelul Manta era comparabil cu Lamborghini, Corvette sau Ferrari, adică maşini care blochează acum traficul pe Bulevardul Dorobanţi.

Pornesc chiar în acea zi voios spre România, curios să văd “efectul Manta” asupra fostei prietene a vecinului (ştiam unde locuieşte şi aveam chiar şi numărul ei de telefon de la serviciu, deci treaba era 80 % rezolvată). Şoseaua era liberă, sau poate doar fugeau toţi din drumul meu de frica zgomotului, al jenţilor monstruoase (era primul lucru care îţi sărea în ochi la maşină) şi al fumului gros ce-mi ieşea din eşapament.

La ora 2 noaptea ajung în prima parcare după graniţă şi opresc să beau ceva şi să mă odihnesc un pic. La graniţa germano-cehoslovacă (da, şi Cehoslovacia era încă o singură ţară pe atunci) se formase un mic paradis cu faună variată: Edenul şoferilor de TIR unde se putea cumpăra ieftin motorină şi chiar şi mai ieftin servicii, de cele mai multe ori sexuale, de la domnişoare, doamne şi babe din toate colţurile Europei de est.

Ce mă putea întârzia pe mine la întâlnirea cu gloria eternă în urbea natală şi cu fosta prietenă a vecinului? O pană de cauciuc pe spate! Unde e cricul? Ce beznă, Doamne! Am oare roata de rezervă, şi dacă da, unde este? Ce să vezi pe întuneric! Ce cheie se potriveşte ? Mi-ar trebui un set de chei pentru Monster Trucks. Nervos şi obosit de drum încep să demontez orbecăind roata din spate. Ca din eter apărută, văd o umbră care trece în fugă pe lângă mine şi intră fără zgomot în maşină. Las cheia jos ( şi aşa nu era mărimea potrivită) şi iau ciocanul să pot să-i spun cetăţeanului bun-venit cum se cuvine în maşina mea. Deschid uşa şi văd că radioul se mai ţinea doar în două fire… în cinci secunde aproape îl demontase!

“Hey! What are you doing here?”
“Kollega!”, şopteşte el. “Wo du komme?“
„Romania “, zic eu mandru.
„Ja Slovenska“, spuse în timp ce încolacea după mână şi ultimele două fire care mai legaseră radioul de maşină. Radioul nu se mai vedea deja de mult. Probabil avea un buzunar special pe care scria Radio Opel în interiorul parpalacului larg.
Eu am rămas mut, cu ochii căscaţi ca broasca la proctolog, după demonstraţia asta de iluzionism.
“ Kollege –Kollege!“, zice el zâmbitor arătând cu degetul întâi spre mine şi apoi spre el.
„ Du zapzarap Rad, ich zapzarap Radio!”, şopteşte colegul meu slovac, repetând gestul.
„NIX Kollege!“, urlu eu la el şi agit ameninţător ciocanul din mâna dreaptă…
„Mein Auto! My car! My radio!” .

Nu am să uit niciodată dezamăgirea ce i s-a aşternut pe chip când a realizat că eu de fapt nu vroiam să fur roata de la Opel în parcarea aia întunecată. L-am rugat frumos, într-o gestică cu ciocanul internaţional valabilă, să-mi monteze la loc radioul.
A dispărut apoi în întuneric fără să salute.

Când am ajuns acasă, ex-prietena vecinului pe care o aveam în vizor se întâlnea cu băiatul primarului. Acesta conducea un BMW –Ursuleţ proaspăt adus din Germania. Nici măcar nu m-am enervat că el o cucerise pe fata aceea. Pe baza unui mic indiciu am dedus ca relaţiile lui cu colegii cehoslovaci erau mult mai bune ca ale mele… Nu mai ştiu exact ce jenţi avea BMW-ul, ştiu doar că două fire îi atârnau din locul unde trebuia să fie radioul.

NOTA REDACŢIEI: În textul iniţial, cel care fura radioul era polonez. L-am rugat pe Jumbo să scoată partea respectivă fiindcă era adaptarea unui banc, aşa că ni l-a trimis înapoi refăcut. În scosese cu totul pe polonez, înlocuindu-l cu un slovac.