Radu Pircă
Realitatea este că Aleksandr Blok nici nu s-a născut azi, ci pe 28 noiembrie, 16 fiind data pe stil vechi. Dat fiind însă că patria sa, Rusia, a trecut la calendarul gregorian abia în 1918, am preferat să-l serbăm pe el, alternativele fiind doi compozitori clasici obscuri, crearea LSD-ului sau aniversarea naşterii lui Dumitru Stăniloaie. Odată aceste lucruri stabilite, am putea să vedem şi cine a fost Aleksandr Blok.
Cu toate că occidentalii îl consideră pe Pasternak cel mai mare poet rus al secolului XX (cred că nu din cauza poeziilor, ci fiindcă a scris o porcărie de roman ecranizabil), ruşii ştiu că această onoare îi revine lui Aleksandr Blok. Din nefericire, tot lui îi revine şi ceva mai dubiosul titlu de cel mai greu traductibil poet rus.
“Îţi şoptesc visul meu de arţar
Şi îţi cânt din lăute de foi
Până când stele-n boltă răsar…
Numai tu. Numai eu. Numai noi.”
Pe cât de frumoasă pare povestea de dragoste a lui Aleksandr şi a Liubei (foto), pe atât de mizerabilă a fost în realitate. S-au căsătorit în 1903 şi în curând ea a început să îl înşele cu prietenul lui
“Milioane, voi. Noi – hoarde, hoarde, hoarde,
Puterea doar să ne-o-ncercaţi
Da, suntem sciţi! Da, suntem asiatici!
Cu ochi înguşti şi lacomi.”
În 1917, când a ţarul a fost răsturnat de revoluţie, Blok a fost cuprins de un entuziasm febril: “am sentimentul extraordinar că nimic nu e imposibil, că s-ar putea întâmpla aproape orice” i-a scris mamei sale. Atât de mare a fost entuziasmul său pentru revoluţie încât a publicat un lung şi misterios poem, poate cel mai bun al său – “Cei doisprezece” – în care Isus e înfăţişat conducând prin viscol unui pluton de soldaţi bolşevici. Azi, imaginea ne poate părea fascinantă; contemporanii lui Blok au considerat-o un kitsch, o batjocură la adresa Revoluţiei din Octombrie sau o trădare a idealurilor naţionaliste. Doar Troţki a declarat-o “cântecul de lebădă al artei individualiste, care va fi înghiţită de Revoluţie” (cu fiecare zi ce trece devin din ce în ce mai convins că Stalin nu i-a omorât pe oamenii ăştia degeaba).
Urât atât de noii stăpâni comunişti, cât şi de foştii săi camarazi simbolişti, Blok a picat într-o cruntă depresie, ajungând la concluzia că, de fapt, ambele sale idealuri feminine – Preafrumoasa Doamnă şi curva ieftină – sunt întruchipate perfect de Mama Rusie. A refuzat să mai scrie vreo poezie, spunând că “nu mai aude muzica lumii”. În 1920 s-a îmbolnăvit grav – cei care-l idealizează spun că de febră reumatică, ruşii – de sifilis, de la unul din idealurile sale feminine. Autorităţilor bolşevice le-a luat un an ca să-i aprobe plecare la tratament în străinătate. Blok murise deja cu o zi înainte.
Poezia lui Blok, mai ales cea din ultimii ani de viaţă, e unică prin ritmul şi muzicalitatea ei, atât de uluitoare încât chiar tinzi să-l crezi că nu scria, ci “asculta muzica văzduhului mişcat de vânturi”. O altă explicaţie (pe care am văzut-o tot la doctor House) ar putea da vina pe sifilis. Indiferent care ar fi adevărul, geniul unic al lui Blok este, din păcate, şi motivul pentru care a rămas aproape necunoscut la noi (şi nu numai): ca să fie tradus bine, nu doar corect, ar trebui un poet cu o clasă peste Eminescu. Până atunci, dacă n-aţi făcut oleacă de rusă la şcoală, va trebui să vă recomand să nu-l citiţi pe Aleksandr Blok în traduceri, fiindcă e păcat.