Pircă și Julius
Puţine lucruri își dorește poporul nostru mai mult decât să comunice. Agitaţia febrilă în jurul telefonului mobil care-l cuprinde pe orice compatriot atunci când are ceva important de transmis – de pildă, că a luat el pâine, nu mai e nevoie să mai cumpere și altcineva din gospodărie – trebuie că e moștenită din moși-strămoși. Nu-i greu să ne imaginăm că madam Decebal îi trimitea din cinci în cinci minute ilustrului ei soţ câte un sclav cu o lespede mare în spate pe care scrijelise în grabă “am văzut sandale romane ieftine la mall, mergem și noi în week-end?” sau “eu mă plicti, tu ce faci, viezuraș?” (sau “brânzică” – “pui” și “mami” sunt de origine latină și au apărut mai târziu). La fel de sigur e și că, înainte de a ajunge la cetate la maică-sa, Ștefan cel Mare îi trimisese acesteia vreo trei răzeși care s-o întrebe dacă are pâine sau trebuie el să se oprească și să ia. Însă, din păcate, mesajele trebuie că au fost interceptate de niscai tătari câinoși, astfel că pe bună dreptate bătrâna nu i-a mai dat voie în castel unui fiu atât de netrebnic, care nu sună și el măcar o dată s-o întrebe dacă are nevoie de ceva.
Din fericire, introducerea telefoniei mobile a pus capăt acestei situaţii care ameninţa însăși fiinţa comunicativă a poporului nostru. Ca urmare, în prezent un adevărat român trebuie să aibă:
• Un telefon mobil personal, de pe care vorbește însă doar între anumite ore (de preferinţă între 2 și 4 noaptea), fiindcă așa e abonamentul: dacă vorbești în acel interval, câștigi puncte cu care poţi trimite SMS-uri gratuite între 4 și 6 noaptea.
• Un telefon de serviciu, de pe care sună constant și în cele mai diferite locuri, de la taxi până la OTV, nu pentru că i-ar trebui, ci pentru că nu-l plătește el. E telefonul pe care îl împrumută de obicei și prietenilor la terasă – “Ia, sună de pe ăsta, că e de la serviciu” – și din care operatorul de telefonie mobilă câștigă probabil cam cât scoate sultanul Bruneiului dintr-o sondă măricică.
• Un telefon pe care l-a luat la ofertă pentru că e foarte mișto, cel mai nou model și face poze superbe. Atât doar că de pe el nu poate vorbi niciodată, fiindcă oferta a venit cu un abonament la care, pentru fiecare apel efectuat, trebuie să-i donezi operatorului de telefonie un organ.
• Un telefon fix rămas de la bunica, la care n-a mai vorbit de vreo zece ani, dar nu se îndură să renunţe la contract, fiindcă cine știe când dau faliment hoţii ăștia cu telefonia lor mobilă.
• Un alt telefon fix, de la operatorul de telefonie mobilă, pe care l-a luat acum un an fiindcă i se părea că la celălalt telefon fix – cel de pe care nu vorbește niciodată – apelurile costau exagerat de mult.
• Un ultim telefon mobil, de la operatorul de telefonie fixă, pe care l-a luat gândindu-se că așa o poate suna gratis pe nevastă-sa pe fix ca să verifice cum mai stă cu pâinea, doar că aparatul e foarte mare, se descarcă imediat și nu are semnal decât în centrul geografic al orașelor, pe o rază de doi metri, astfel încât petrece majoritatea timpului într-un sertar.
Fără aceste telefoane, niciun compatriot nu poate spune că e cu adevărat un bun român. A, și o ultimă condiţie este să nu răspundă pe niciunul dintre ele la apeluri de la numere pe care nu le cunoaște, fiindcă ar putea fi cine știe ce cretin care are o grămadă de telefoane și nu mai știe ce să facă cu ele. Și nici la majoritatea numerelor pe care le cunoaște, fiindcă oricum ăia care sună sunt niște cretini care, de când s-a inventat telefonul mobil, altă treabă n-au decât să sune pe la cunoștinţe.
Dacă ți-a plăcut acest articol, s-ar putea să-ți placă și: