Istoria veselă a şpăgii la români (2)

George Damian
Julius Constantinescu

Perioada fanariotă: şpaga devine legală

După epoca vitejilor voievozi, au venit vremurile fanarioţilor. O perioadă în care sarmalele şi mititeii au devenit mâncăruri sută la sută româneşti, iar vocabularul ni s-a îmbogăţit cu concepte profunde precum peşcheş sau bacşiş. Şpaga a devenit mod de viaţă. Schema economică din perioada fanariotă era simplă: funcţiile din stat se împărţeau contra cost – solicitantul plătea pentru a fi numit într-o funcţie, apoi storcea cât putea din domeniul încredinţat pentru a-şi plăti datoriile contractate pentru achiziţionarea postului şi a rămâne cu un ce profit. Sistemul pornea de la domnitor, care îşi cumpăra funcţia de la sultan, şi se oprea la cel mai mic slujbaş. Modelul a durat mai bine de un secol şi sunt foarte greu de separat cazuri anume: întreaga administraţie era o şpagă totală. Dacă sunteţi genul de şpăguitor timid, căruia îi este jenă şi să dea o ciocolată la doamna de la administraţia financiară, nu credem că aţi fi făcut cine ştie carieră sub fanarioţi.

Şpaga progresistă: pentru o Românie a viitorului

Secolul al XIX lea i-a lovit pe români ca un baros: fără monedă, fără armată, fără sistem legislativ. Ruşii au ocupat Basarabia în 1812 şi au făcut-o provincie autonomă – i-au lăsat pe români să se administreze singuri, cu condiţia să întreţină drumurile şi armata de ocupaţie (de notat că ruşii erau la prima ocupaţie, n-aveau de unde şti că întreţinerea drumurilor este peste puterea românilor). Surpriza a fost totală: niciodată nu se găseau bani. Un expert de la Moscova a studiat sistemul juridic al Basarabiei şi a ajuns la concluzia că pe baza unui astfel de sistem era imposibil de colectat impozite. În primul rând, pentru că toţi cei cu o oarecare avere erau scutiţi de taxe. Apoi, sistemul juridic era atât de stufos încât era practic imposibil de obţinut o sentinţă judecătorească în mai puţin de zece ani. Primul strat legal era un drept cutumiar moştenit de la romani, peste care se suprapunea sistemul juridic bizantin transmis prin biserică, iar la urmă veneau colecţiile de legi ale voievozilor de pe la 1600. Toate se băteau cap în cap şi puteau oferi orice fel de soluţii, aşa încât era practic imposibil să găseşti un vinovat. Iar dacă tâlharii de judecători voiau totuşi să-ţi vină de hac, divanul boierilor şi voievodul puteau să dea peste cap orice fel de decizie judecătorească – prin urmare, aveai nevoie doar de ceva bani şi nişte prieteni ca să ieşi basma curată (mă rog, banii erau mai importanţi; dacă-i aveai, prietenii nu erau o problemă).

Ocupantul rus a aruncat la gunoi toate aceste frumoase tradiţii ale românilor, iar Cuza s-a hotărât să rupă pisica: le-a făcut cadou românilor codurile juridice napoleoniene. Şpaga a devenit ilegală, dar nu s-a dat bătută. S-a pitulat, după cum vom vedea în continuare, în spatele şi în numele progresului. Iar interzicerea şpăgii n-a făcut altceva decât să scoată la iveală a altă calitate notabilă a poporului român: inventivitatea.

– va urma –

Citeşte şi prima parte:
Barză, viezure, mânz, şpagă
Istoria veselă a şpăgii la români (1)

Text apărut în ziarul “Daily Cotcodac – Istoria amuzantă”, editat împreună cu Viasat History România.