Julius Constantinescu
Treceam într-a şasea, cred. Eram în vacanţa de vară la bunică-mea, în satul Lipia (localitate de toată isprava, despre care Panait Istrati avea numai cuvinte de laudă, cum ar fi, de pildă: „cel mai celebru cuib de hoţi din tot ţinutul Buzăului”). Într-o zi, pe la prânz, mă strigă la poartă unul dintre numeroşii mei veri, într-o problemă de interes sătesc: glorioasa echipă locală, Avântul Lipia, nu reuşise să adune cei 11 oameni necesari disputării derby-ului comunal cu eterna rivală Partizanul Merei şi risca să piardă prin neprezentare. Eram invitat aşadar să apăr culorile clubului şi onoarea comunităţii, cel puţin până când sosea titularul de drept de la Pătârlagele, unde-l trimisese preşedintele de CAP cu nişte treabă.
Iată, deci, mica procesiune compusă din mine, văru-meu Amoru şi un coleg din linia defensivă a Avântului îndreptându-se spre Teatrul viselor – îl numesc aşa fiindcă stadionul Avântului nu avea un nume, probabil fiindcă aici nu jucase niciodată vreun fotbalist legendar după care să fie botezat; partea bună e că măcar stadionul nu se chema „Vasile al lu’ Veta din capu’ satului”.
Să revenim însă la mica procesiune, căreia i se alăturase între timp şi bunică-mea. În loc de ovaţii, mă îndreptam spre primul meci la profesionişti în bombănelile bunică-mii, singura care observase, în mod corect, că eu sunt abia în clasa a şasea şi aş putea pleca de la meci direct cu salvarea. Gloria îmi luase însă minţile.
M-am îmbrăcat în grabă în vestiarul clubului (după un termen folosit în mod uzual la ţară, l-am putea numi şi „şopron”), mi-am suflecat tricoul ca să nu mă împiedic de el şi am evoluat imperial timp de un sfert de oră într-un meci de judeţeană. În tot acest timp, i-am dat o pasă de 2 metri, dar utilă, lui văru-meu şi m-am ferit de două ori din calea mingii. Bunică-mea a pătruns de două ori în teren să se răfuiască cu jucătorii oaspeţi şi a fost calmată cu greu de văru-meu Amoru, abia după ce acesta i-a promis că are grijă de mine. Şi-a ţinut cuvântul, peste cinci minute i-a rupt piciorul unui adversar care se afla la nici zece metri de mine.
Acest meci memorabil, oficial, a luat sfârşit pentru mine după doar un sfert de oră, când titularul de drept şi-a parcat tractorul la marginea terenului, a sărit sprinten din cabină şi a urlat: „Dă, bă, echipamentu’ încoa’!”.
Dacă ţi-a plăcut acest text, citeşte şi:
Despre viaţa la ţară şi stresul la cocoşi .
Cum mi-am făcut un nume în fotbal.