Cum mi-am făcut un nume în fotbal
Julius Constantinescu
Eram destul de mic şi nu reuşeam niciodată să fiu selecţionat în vreo echipă atunci când jucau ăia mari fotbal pe bază, deşi mă milogeam la greu. Cei mai buni doi tipi la fotbal – un ţigan mingicar care stătea în vârful dealului, poreclit Tigana, şi unu’ dintr-a VIII-a, zis Maradona – alegeau pe rând câte un jucător din mulţimea de doritori, funcţie de valoare. Spre sfârşit, când mai lipseau câte unul, doi, pe margine rămâneau doar ăia care jucau prost – grăsuni, tocilari jenanţi, ochelarişti şi picime (afară de grăsun, eu eram de toate). Deşi mă milogeam zilnic: “Tigana, Tigana, ia-mă pe mine!”, Tigana nu părea deloc dispus să dea credit tinereţii, aşa că tot ce-mi rămânea să mă uit şi să alerg după minge când vreunul şuta la dracu-n praznic, sperând că servilismul meu îmi va aduce, odată şi-odată, măcar o selecţie.
Pentru că, aici trebuie să recunosc, de mic eram inteligent, m-am gândit că trebuia neapărat să fac ceva prin care să-i atrag atenţia idolului meu Tigana. După ce mi-am spart capul vreo două săptămâni, mi-a venit o idee sclipitoare: să-mi fac rost de un echipament adevărat. Apoi, am început să mă milogesc de bunică-mea, să mi-l cumpere. Şi am reuşit (bunică-mea era mai uşor de dus de nas decât Tigana). Într-o după-amiază, am apărut pe baza sportivă magnific: în adidaşi, jambiere alb-albastre (rulate de la genunchi şi prinse cu leucoplast, să nu cadă, pentru că erau jambiere de om în toată firea), şort negru (în vara aia, nu se găseau decât negre şi roşii, albastre n-aveau) şi tricou alb-albastru, pe care-mi cususem o superbă emblemă a Universităţii Craiova. Ba, ca să fiu şi mai meseriaş, sub emblema Universităţii cususem şi una a Rapidului, iar pe spate desenasem, cu vopsea, numărul lui Cămătaru (deci 9, fraierilor). Apoi, am aşteptat, cu inima strânsă. Tigana îi luase deja pe Paolo Rossi, Ardiles, Zico şi încă vreo doi fotbalişti de valoare; îi mai lipsea doar unul, pe care trebuia să-l aleagă din mulţimea de jenanţi. Şi, în timp ce-mi bătea inima cu putere, aud ca prin vis: “Bă, Geolgău, treci încoa’”. Doamne, îmi venea să-i pup tenişii!
Bineînţeles că am jucat ca o cizmă. Stăteam la pomană şi, în rarele dăţi când ajungea mingea la mine, o pierdeam imediat. Eram mai mereu pe jos, luam craci la orice oră, nu puteam da o pasă ca lumea. Era 3-3 şi s-a decis că cine dă primul gol câştigă. Îmi trăiam ultimele minute în fotbalul mare şi eram conştient de asta.
Şi-atunci, nu-mi amintesc exact cum, că până mi-am dat eu seama ce se-ntâmplă se terminase, am dat gol! Un gol penibil, cu bulan: portarul a vrut să degajeze, mingea s-a lovit de mine şi a ricoşat în poartă. În chiotele victoriei, Tigana însuşi a ţinut să mă felicite: “Vere, parcă eşti Piţurcă, să moară mama!”. Şi Piţurcă mi-a rămas numele.
De-atunci, am prins echipa relativ des. Când nu se completau echipele şi pe margine mai erau numai cizme, Tigana şi Maradona se băteau pe mine: “Îl iau pe Piţurcă!”. Dintre toţi tipii care jucau prost, eram singurul fotbalist cu nume.
Sper ca macar relația cu presa și cu jucătorii să nu fie la fel cu a lu’ nea’ caisă Piți…
Măi, Piţi, bag sama că avea în ce ricoşa mingea aia, nu glumă! N-au fost ei inspiraţi, că te angajau direct pe post de zid, la loviturile alea libere, din careu. Făceau şi economie la jucători…Părerea mea.
@Julius
Sper că nu te-ai supărat pe mine, că nu de matale erea vorba, ci de Piţurcă ăla. Campeonu’. Golgheteru’, bre!
😀
Măi, să nu vă pună Dulgheru’ să-mi tăiaţi butonu de edit fără să mă avertizaţi, că mă fac de maro p-acilea. Că m-am jmecherit. Ca să fac ceva ieconomie de timp, scriu doar câteva cuvinte în căsuţă, după care sar la editare, şi scriu acolo direct, contra-cronometru, că secundele parcă-s mai scurte în timp ce tastez decât când aştept să se termine cronometrizarea, cu textul gata editat. Uite, ca acuma: parcă le pune piedică cineva…
😀
doar ca sa vezi ca mi-esti drag si ca te citesc de mult: ai mai scris articolul asta si pe visurat cu mai mult timp in urma…
Una peste alta, dacă te tentează, te aşteptăm sâmbătă la un fotbal bloggeresc 🙂 Între alţi Piţurci, cel mai probabil, că de când am lăsat mişcarea pentru taste nu aş spune că ne mai iese ceva 🙂 Unde să te înscrii cred că ştii deja 🙂
Cred că dacă dădeaţi un gol din acesta în Vaslui, pe lângă faptul că vă bătea şi echipa adversă (de ciudă) şi echipa proprie (tot de ciudă, că nu au dat “vedetele”) … Eraţi un idol pe uliţe. Eraţi un fel de Messi(A) al satului. Toate fecioarele vi se ofereau plocon, şi toată berea proaspătă (la ce consum este acolo berea e mereu proaspătă) vi se aduce de către crâşmăriţa goală ca frigiderul meu. Hmmm, de acolo plecaţi la naţională. Valenţe aveaţi …
@demaio: nu pot, bre, ca sciatica abia ma lasa sa-mi tarai piciorul dintr-o camera intr-alta…
@Julius – Uof 🙂
Norocul tau ca ti-ai petrecut cariera de fotbalist in vremea lui Piturca, ca altfel Raducioiu ar fi fost numele tau si putini ar fi auzit de tine azi. (pentru cei mai tineri, Raducioiu era pomanagiul generatiei da aur, dar s-a oxidat destul de repede)
Pe măsură ce a crescut, Julius a deprins tot mai bine stilul de căpitan al lui Tigana. Acum, că s-a făcut băiat mare, Julius a devenit la rându-i un Tigana al Cotcodaciei. Ajuns căpitan de poiată, el este Supremul, cel care alege echipa de câştigători ai VSFT. Diferenţa este că Tigana mergea pe criterii valorice, pe când Julius nu se abate de la sistemul mânărelilor.
Băi, io le închinam ode şi la ăştia din Naţională,nu spui când, să nu ziceţi că-s prea ruginită,… da-de da-de s-or sensibiliza la joc…Fiţi atenţi: “Când se-apropie cu balonul/Se scufundă tot gazonul/Şi când trage-un şut spre poartă/Galeria cade moartă!”… Ei, ce ziceţi,ce ziceţi?!? Ne calificăm ?
@ceapa nova: nu stiu ce galerii ai frecventat tu, io le stiam pe alea cu “pe culoarea lu’ rapid / ne pisam la infinit” si “pe culoarea visinie / ne pisam o vesnicie” 😀
@Julius
😀
Când te “aud” vorbind aşa, îmi pari chiar uman…
@florian: julius a fost tot timpul un mare caracter şi a rămas constant de-a lungul vieţii sale. nu te mai lua de mânărelile lui că te las făr de deşte
@tahemet
Măi tahemeto, bag samă că tu primişi cartea aia de bucate cu reţeta de plăcintă. Dacă o primeam şi eu p’a mea, aia pentru pedofili, poate îmi schimbam un pic impresia despre Julius. Da’ numai un pic, nu-ţi face iluzii.
@Flo
Sper că în bine, că în rău nu mai ai cum!
😀
Pacat ca n-ai si tu o poza din vremea aia de glorie..
@julius
Io ma uitam la televizor, nu ieseam in arena, asa ca menajam urechile celor din jur. Era, asa, o galerie…de sufragerie!
astazi, pentru mine, a murit un mit. mitul lui nea julica divinu’. maestrul, zeul, inegalabilul, ORIGINALUL divus julius a bagat copyca pastica din scrierile proprii. o, ce blasfemie. julius a devnit un buzdugan al sinelui. julica se plagiaza pe el insusi cuvant cu cuvant. o, beurene, cat de crunt te-am judecat!
@toader
Fir-ar să fie de buton, că mă lăsă fără texte!
Deci, Toderaş, huleşti degeaba, că noi, aştia mai noi prin ogradă i-am cerut reeditarea, că doar nu era să ne tocim scrollul dând în urmă cu o mie de postări, ca să-l citim!
(Iote că ajunsăi să-i iau apărarea asupritorului, da’ nu mă putui abţine… ştiţi voi, respectul pentru adevărul istoric…)
si totusi am o vaga senzatie ca am mai citit textul asta si pe visurat.ro
@tinky: asa e, de aia e si trecut la categoria “Oldies…” 🙂
:)) Eu zic sa refuzi steaua si sa te duci la craiova… sa-i scoti pe baietii aia din cacat… nea Pitzi 🙂
ouch! si eu mantrebam de ce joaca nationala asa de bine(nu dau nume)
Piturca tata in sfarsit ai ajuns unde iti doreai…la Craiova! Hai Universitatea..speram sa se salveze de la Retro:)
Praetoria Division!
Am ras cu lacrimi… Descrierea pana la cel mai mic detaliu a fost “letala”…. Asemanatoare “fabule” am si eu din copilarie….
Bravo x10 pentru articol. 😉
oricum dintre toti , cred ca tu esti singurul care a trait sa povesteasca si mai stie si sa povesteasca spumos
[…] ţi-a plăcut acest text, citeşte şi: Despre viaţa la ţară şi stresul la cocoşi . Cum mi-am făcut un nume în fotbal. Concursul de mimă cu […]
[…] tricou alb-albastru cu emblemele Craiovei şi Rapidului, pe spate scria „Zoff”, mi se spunea „Piţurcă” şi jucam ba în poartă, ba vârf de atac, în ambele cazuri ca o cizmă – practic, semănam […]
Foarte tare povestea. Si eu jucam cu aia mai batrani si stiu cat de greu e sa te impui. Acum 10-15 ani parca puteai juca omeneste si cu tiganii, nu conta ce culori aveam. La fotbal eram amici cu totii.
Acum, fotbalul nu mai e la fel de romantic. 🙂
[…] Cum mi-am făcut un nume în fotbal […]