Radu Pircă
Acum mai bine de 400 de ani, ducelui Carol Vasa, vărul regelui Suediei, şi soţiei sale, Margaret Leijonhufvud (afară de cazul în care numele înseamnă “frumuseţe neasemuită” sau ceva de genul ăsta, e clar că părinţii nu prea au iubit-o) li se năştea un copil blond şi dolofan. Dacă aceste lucruri s-ar fi petrecut mai aproape de timpurile noastre, copilul probabil că ar fi câştigat Eurovisionul şi s-ar mai fi vorbit despre el şi în ziua de zi (cel puţin, Ricky Dandel şi Horia Brenciu ar fi vorbit). Aşa, a devenit cel mai mare rege din istoria Suediei, astfel că aproximativ 10 din 10 europeni – şi chiar mai mulţi români – habar nu au cine a fost.
Cum în familia regală suedeză opţiunile în materie de nume se limitau al Carol, Gustav şi Sigismund (cel din urmă, probabil pentru copiii care nu erau cuminţi), micuţul a fost botezat Gustav iar, după o matură chibzuinţă, şi Adolf, ca să poată fi deosebit cumva de celelalte două duzini de Gustavi din neamul său. Câţiva ani mai târziu, tatăl lui l-a dat jos de pe tronul Suediei (presupun că i-a slăbit euroşuruburile) pe văru-său, un Sigismund pe care supuşii săi îl urau, şi s-a încoronat, devenind Carol al IX-lea. Carol a murit însă când Gustav Adolf avea doar 17 ani şi tânărul i-a urmat pe tron, moştenind trei războaie: cu Danemarca, Rusia şi Polonia. Da, exact cum a păţit şi Carol al XII-lea – suedezii nu-s lipsiţi de originalitate doar în materie de nume.
La începutul veacului al XVII-lea, când pe tron mai era încă odiosul Sigismund (foto), cu care ne vom mai întâlni,
Pacea cu polonezii s-a dovedit însă cel mai greu de obţinut, dat fiind că Sigismund tot mai trăgea speranţă să revină pe tronul Suediei. În 1621 trupele lui Gustav, de acum călite în războaie, au cucerit Riga, un port prin care trecea peste o treime din comerţul Rzeczpospolitei şi în următorii ani au pus mâna pe toată partea de nord a ţării, profitând de faptul că în timpul ăsta polonezii aveau treabă cu turci, în războiul despre care e vorba în Neamul Şoimăreştilor (sigur vă mai amintiţi, erau vreo două paragrafe cu bătălii printre descrierile alea frumoase). Abia în 1626 a reuşit Sigismund să-şi facă timp liber pentru a se ocupa de neamurile sale din Suedia, şi atunci a fost bătut măr; de pildă, în bătălia de la Wallhof Gustav Adolf a învins o armată poloneză de vreo trei ori mai numeroasă aproape fără a pierde niciun om. Sigismund, disperat, a făcut rost de nişte generali mai competenţi şi, pentru orice eventualitate, şi de o suficiente steaguri albe şi în următorii ani a reuşit, cu greu, să oprească înaintarea armatelor suedeze care mai aveau puţin până să cucerească întreaga Polonie (foto jos). În 1629 Gustav şi-a dat seama că mai are treabă şi în altă parte şi a semnat un armistiţiu cu Sigismund, prin care polonezii îi cedau o mare parte din nordul ţării, cu tot cu Riga, şi acceptau să-i plătească diverse taxe de trecere prin Marea Baltică.
Astfel, în mai puţin de 20 de ani, Suedia devenise superputerea Europei de Nord: Rusia era îngenuncheată, Polonia depindea economic de bunăvoinţa lui Gustav Adolf, care putea oricând să-i taie rutele comerciale cu Occidentul iar Danemarca devenise încet-încet o putere de mâna a doua. În acelaşi timp, însă, niţel mai departe, în Imperiul German, izbucnise un război şi mai atractiv pentru regele Suediei. O dispută pe motiv de drepturi constituţionale în Cehia se transformase rapid într-un război deschis între statele germane catolice, în frunte cu însuşi împăratul din dinastia de Habsburg şi cele protestante, în frunte cu nişte indivizi destul de incompetenţi. Regele Danemarcei le sărise deja în ajutor şi fusese bătut de trupele împăratului; aşa că acum singura speranţă a protestanţilor era Gustav Adolf. Însă cum şi-a găsit gloria şi sfârşitul regele Suediei în acest război care a durat treizeci de ani, veţi afla altădată…