Julius Constantinescu
(continuare din numerele trecute; vezi Atentatorul cu cerneală si Jurnal de front)
În timp, vecinul de deasupra mi-a câştigat respectul, îi admir sincer tenacitatea şi inventivitatea care l-ar îmbolnăvi de invidie până şi pe motanul Sylvester. Câteva zile la rând, am găsit uşa la ghenă deschisă şi capacul ridicat. L-am bănuit din capul locului, dar am fost sigur că e mâna lui când am văzut că nu apare nici un afiş prin care locatarii să fie preveniţi că lăsarea uşii la ghenă deschisă se pedepseşte conform legii. Dacă nu a reuşit fonic, urma să mă asasineze olfactiv.
Pentru a mă îneca în mirosul pestilenţial al gunoiului, s-a sacrificat el însuşi: tehnic vorbind, uşa lui este exact la aceeaşi distanţă faţă de ghenă ca şi uşa mea. Sunt convins că ar suporta fericit până şi mirosul unui şobolan mort, dacă ar şti că putoarea ajunge şi la mine. Ce nu ştie idiotul e că poate lăsa deschisă uşa la ghenă cât pofteşte, pentru că nu mi-am scos polipii şi nu prea am miros. Şi nici n-o să mi-i scot curând, pentru că visul meu cel mai scump e să ajung să sforăi atât de tare încât să tremure pereţii, iar cei doi idioţi să nu poată închide un ochi toată noaptea.
La rândul meu, sunt capabil de sacrificiu. Am ajuns să-mi doresc lucruri pe care alţi locatari le urăsc de moarte doar pentru că ştiu că pe vecinul de deasupra îl scot din minţi. Când se ia curentul şi îl aud înjurând, exult. Când se ia apa sau cade cablul, sunt cel mai fericit locatar de bloc din lume. Când un vecin de la parter şi-a schimbat ţevile şi a oprit apa câteva zile, îmi venea să mă duc la el şi să-l asigur, în numele asociaţiei de locatari, că nu-i nici o problemă, poate s-o ţină oprită cât vrea. Îmi doresc lucrări ample de reabilitare a reţelelor de utilităţi în cartier şi sper ca în blocul nostru să se mute toboşarul de la Rolling Stones, trupa Rammstein şi toţi iubitorii de manele date la maximum.
În spatele blocului, unde dau ferestrele noastre, se adună o gaşcă de băieţi care ascultă manele dintr-o Dacie lăsată cu uşile deschise. Dementul turbează, iar eu îi ador. Îl aud turbând, dându-se cu capul de pereţi, urlând pe geam la ei. Câteodată, băieţii îl iau în seamă şi pleacă. Atunci, îmi vine mie să ies pe balcon şi să strig la ei: “Nu vă e ruşine, golanilor? Unde plecaţi?”.
(continuarea, mâine)