Julius Constantinescu
Eram destul de mic şi nu reuşeam niciodată să fiu selecţionat în vreo echipă atunci când jucau ăia mari fotbal pe bază, deşi mă milogeam la greu. Cei mai buni doi tipi la fotbal – un ţigan mingicar care stătea în vârful dealului, poreclit Tigana, şi unu’ dintr-a VIII-a, zis Maradona – alegeau pe rând câte un jucător din mulţimea de doritori, funcţie de valoare. Spre sfârşit, când mai lipseau câte unul, doi, pe margine rămâneau doar ăia care jucau prost – grăsuni, tocilari jenanţi, ochelarişti şi picime (afară de grăsun, eu eram de toate). Deşi mă milogeam zilnic: “Tigana, Tigana, ia-mă pe mine!”, Tigana nu părea deloc dispus să dea credit tinereţii, aşa că tot ce-mi rămânea să mă uit şi să alerg după minge când vreunul şuta la dracu-n praznic, sperând că servilismul meu îmi va aduce, odată şi-odată, măcar o selecţie.
Pentru că, aici trebuie să recunosc, de mic eram inteligent, m-am gândit că trebuia neapărat să fac ceva prin care să-i atrag atenţia idolului meu Tigana. După ce mi-am spart capul vreo două săptămâni, mi-a venit o idee sclipitoare: să-mi fac rost de un echipament adevărat. Apoi, am început să mă milogesc de bunică-mea, să mi-l cumpere. Şi am reuşit (bunică-mea era mai uşor de dus de nas decât Tigana). Într-o după-amiază, am apărut pe baza sportivă magnific: în adidaşi, jambiere alb-albastre (rulate de la genunchi şi prinse cu leucoplast, să nu cadă, pentru că erau jambiere de om în toată firea), şort negru (în vara aia, nu se găseau decât negre şi roşii, albastre n-aveau) şi tricou alb-albastru, pe care-mi cususem o superbă emblemă a Universităţii Craiova. Ba, ca să fiu şi mai meseriaş, sub emblema Universităţii cususem şi una a Rapidului, iar pe spate desenasem, cu vopsea, numărul lui Cămătaru (deci 9, fraierilor). Apoi, am aşteptat, cu inima strânsă. Tigana îi luase deja pe Paolo Rossi, Ardiles, Zico şi încă vreo doi fotbalişti de valoare; îi mai lipsea doar unul, pe care trebuia să-l aleagă din mulţimea de jenanţi. Şi, în timp ce-mi bătea inima cu putere, aud ca prin vis: “Bă, Geolgău, treci încoa’”. Doamne, îmi venea să-i pup tenişii!
Bineînţeles că am jucat ca o cizmă. Stăteam la pomană şi, în rarele dăţi când ajungea mingea la mine, o pierdeam imediat. Eram mai mereu pe jos, luam craci la orice oră, nu puteam da o pasă ca lumea. Era 3-3 şi s-a decis că cine dă primul gol câştigă. Îmi trăiam ultimele minute în fotbalul mare şi eram conştient de asta.
Şi-atunci, nu-mi amintesc exact cum, că până mi-am dat eu seama ce se-ntâmplă se terminase, am dat gol! Un gol penibil, cu bulan: portarul a vrut să degajeze, mingea s-a lovit de mine şi a ricoşat în poartă. În chiotele victoriei, Tigana însuşi a ţinut să mă felicite: “Vere, parcă eşti Piţurcă, să moară mama!”. Şi Piţurcă mi-a rămas numele.
De-atunci, am prins echipa relativ des. Când nu se completau echipele şi pe margine mai erau numai cizme, Tigana şi Maradona se băteau pe mine: “Îl iau pe Piţurcă!”. Dintre toţi tipii care jucau prost, eram singurul fotbalist cu nume.