Răzvan Zamfir
Când eşti un scriitor prolific, intrat în sevraj livresc, hârtia igienică nu-i niciodată suficientă. Cel puţin, nu şi dacă eşti încarcerat într-o temniţă-ospiciu, unde încerci să-ţi însăilezi gândurile pe un suport de hârtie; orice fel de hârtie, vreau să spun. Iată contextul în care, ieşit într-un final din menghina înţărcării etilice, Hans Fallada – eroul pe care cu un mic exerciţiu de memorie vi-l reamintiţi de săptămâna trecută – a înţeles că fără un puseu de diplomaţie, viaţa sa se va sfârşi brusc. Sau, mai rău, va continua la fel.
În ceea ce priveşte intoleranţa pentru apucăturile bahice ale prizonierilor, gardienii nazişti – fapt dovedit ştiinţific, de altfel – ocupă un meritoriu loc fruntaş pe podiumul stricteţii. Comparabilă ar fi doar, susţin specialiştii, abordarea iehovistă a subiectului, binecunoscută celor care sunt treji în dimineţile de weekend ale răspândirii credinţei. Însă, spre deosebire de noi, cei care, mobilizându-ne sufleteşte, am putea rezista tentaţiei de a deschide uşa propăvăduitorilor de duminică, pentru Hans, situaţia era sensibil mai complexă. În principal, pentru că duşmanii, aceste bariere artificiale dintre om şi viciile sale, nu încercau să-i invadeze spaţiul intim, ci, dimpotriva, se asigurau ca nu şi-l părăseşte; iar în subsidiar, pentru că viaţa unui scriitor alcoolic şi toxicoman – dar cu un caracter frumos, exceptând ocazionalele crize de isterie violentă – e cu atât mai greu de îndurat în lipsa celor necesare scrisului.
Ei bine, în această împrejurare mizeră, pe care orice scrib jinduitor la premiul Georg Büchner ar fi considerat-o pragul final al compromisului cu viaţa, Hans Fallada a mai găsit, totuşi, ceva de amanetat: conştiinţa.
Barbat serios, cu o căsnicie eşuată trecută pe răboj, autorul a improvizat un vag captatio benevolentiae de penitenciar, lovind cu putere cana metalică pentru apă (inutilă prin definiţie) de gratiile celulei. Dincolo de zgomotul previzibil, gestul a avut şi o altă urmare consemnabilă: Goebbels l-a vizitat personal şi, ca-ntr-un pact mefistofelic, i-a cumparat sufletul în schimbul unui regim preferenţial care includea permisii şi produse de papetarie, generos stropite cu alcool. Viaţa recăpătase sens pentru scriitor, ma-nţelegeţi?
Dar ceea ce meşterul propagandei naziste n-a ştiut – aviz amatorilor! – e că nu există un preţ îndeajuns de mic pentru sufletul unui dependent. Simplu, adicţia-i va fi mâncat oricum orice brumă de umanitate cu mult înainte de a fi dispus să stea la tocmeală. Iar adevărata adicţie a lui Fallada rămanea, spre nenorocul gauleiterului berlinez, scrisul (urmat, ce-i drept, la mică distanţă de alcool, droguri şi femei). Deci, târguiala pentru romanul antisemit care urma să spună povestea strâmbă a doi finanţişti evrei şi a poporului german muncitor, dar escrocat, era practic lovită de nulitate. Fallada n-avea de gând să scrie o carte în care nu credea, ba, mai mult, nu intenţiona să publice nici macar ceva neutru. Culmea, consecvent apucăturilor sinucigaşe din tinereţe, Hans îşi propusese să conceapă, pe timpul şi banii regimului, prizonier fiind, desigur, nu unul, ci două romane antisistem. Şi o carte pentru copii, dar asta contează prea puţin.
Prins într-o frenezie înrudită cu grafomania, Fallada a intrat într-un ritm de lucru care l-ar fi trimis la stâlpul lentorii chiar şi pe Iorga, poligraful nostru de zile negre. Vă spun sincer, viteza cu care se ambiţiona să înnegrească hârtia ariană a statului părea că-i un gest de frondă în sine, şi, într-un fel, chiar era: din albul imaculat al colilor primite, Fallada se ambiţiona să nu mai rămână aproape deloc. Aşeza vreo 72 de rânduri pe fiecare pagină, schimbând mereu atât sensul cât şi ordinea firească a cuvintelor la fiecare nou şir. Si nu, n-o făcea doar din dorinţa de răzmeliţă cromatică (deşi, probabil, proporţia alb-negru nu era pe placul ideologiei nici chiar în această circumstanţă), ci pentru a-şi pune la punct, departe de limitările cenzurii, un sistem de criptare a textului. Evident, poveştile pentru copii erau scrise cu un font mai mare, spre a gâdila retina recenzenţilor, iar rândurile intermediare (textele mascate) erau prezentate ca însemnări personale ilizibile. Da, ştiu, pare un scenariu improbabil, dar suntem în Germania, la finele lui ’44, şi, oricât de importante ne-ar părea acum mâzgălelile microscopice ale scriitorului, exista posibilitatea ca apropiaţii Fuhrerului să fi considerat prezenţa ruşilor în Prusia de Est, de Vest, în Silezia şi-n Polonia puţin mai intrigantă. Astfel, cu scara valorilor practic răsturnată, nemţii au mers până într-acolo încât Fallada a fost eliberat chiar înainte de sărbătorile de iarnă ale aceluiaşi an. Redundant de precizat, regimul se prăbuşea.
“Der Trinker” (Băutorul) – un roman cu o puternică infuzie autobiografică, centrat în jurul celebrului trio sex-crimă-droguri – fusese pus în libertate, odată cu autorul. Nu era tocmai un text canonic pentru programa şcolară a epocii, dacă-mi permiteţi un comentariu personal, ci reprezenta mai degrabă un roman îndeajuns de important încât lui Thomas Mann, înverşunat critic al scriitorilor germani ramaşi în ţară sub nazişti, să-i fie demonstrat că generalizarea nu-i permisă. Nu la un intelectual, oricum. În fond, în “Der Trinker” se vorbea şi despre homosexualitate, iar asta l-ar fi făcut cu siguranţă pe Mann să mustăcească uşor complice. Doar e un adevăr unanim acceptat că muntele care-l vrăjise nu-i aparţinea, în niciun caz, lui Venus, nu?
Cât despre Fallada, acesta merita un final moralizător, din tagma celor ce-au trăit fericiţi împreună până când moartea i-a despărţit. Şi, într-o oarecare măsura l-a avut: eliberat din puşcărie, şi-a reconsiderat relaţia cu fosta nevastă, de care a simtit brusc nevoia sa se apropie emoţional. Pentru câteva luni. Apoi s-a însurat în grabă cu o tânără văduva, bogată şi sexy, împreună cu care şi-a reiterat apetitul pentru morfină. Morfină care, cu o întârziere considerabilă, a reusit să-l ucidă prin ’47. Desigur, nu înainte de servi un scurt mandat de primar (timp de 18 luni, în Feldberg, pentru conformitate), ca un accent absurd, tipic biografiei suprarealiste a scriitorului Hans Fallada.
Sfârşit