Răzvan Zamfir

În timp ce majoritatea colegilor săi scriitori își petreceau puseele literare prin case de creație, în vile bine izolate fonic și medii sterile intelectual, Hans Fallada – eroul nostru de astăzi – își concepea romanele în taxi. Sper că în taxi, pentru că refuz să accept că un tip care-și împarte existența între ospiciu și pușcărie ar putea conduce o mașină, iar eu nu…

Bolnăvicios din naștere, ca orice intelectual cu pedigree, și depresiv prin adopție, ca orice dependent de opiacee, Hans (în acte, Rudolf; dar nu contează) a avut o tinerețe marcată de eșec. Lovit de o trăsură neamţeasca cu 4 cai putere, micul Hans și-a întâlnit în spital sufletul pereche: morfina.

Și știți cum e morfina… ca orice duduie supraevaluată, n-a înțeles niciodată conceptul de intimitate, aducându-și în relație toți apropiații. Astfel, în scurt timp, Fallada, deja adolescent, a devenit familiarizat cu depresia, multiplele tentative de suicid și alte stări productive literar, atât de îndrăgite tinerilor artiști. Din nefericire, însă – laitmotiv al existenței sale – Hans n-a știut să-și exploateze trăirile în mod eficient, punându-și întreagă ambiție a tinereții în slujbă desăvârșirii eșecului. Așadar, spirit nordic ascuns în spatele unor ochi căprui, călit după câteva încercări de sinucidere, și-a meșterit cu multă rigoare un plan de geniu: un duel co-regizat alături de cel mai bun prieten al sau, din care ambii să iasă fără puls și cu onoarea nepătata. Țintea sus, puștiul, trebuie s-o recunoastem… Însă nu și la propriu, după cum vom afla.

S-au întâlnit în pădure, acolo unde orice absurditate a junimii căpăta dimensiuni mitice, și au tras. Fiecare înspre celălalt. Fără succes. De fapt, “fără succes” doar pentru tânărului Hans, care, înghiontit de Fortuna, și-a ratat glonțul, în timp ce bunul prieten – mereu un preferat al sorții, între noi fie spus – a galopat spre cele veșnice. Iată cum moartea, ca și viața, era, din nou, nedreaptă: un glonț fix în plex, pornit revolverul viitorului scriitor, îl ucidea pe amic.

Culmea, deși lucid până-n ultima clipă a pronunțării verdictului (sau poate tocmai d-aia), Hans Fallada n-a apelat la binecunoscutul șiretlic al falsei mărturii: nu s-a jurat, deci, că nu l-ar fi împușcat pe copil în cap și nici cu pistolul în plex, după cum avea s-o facă, ca-ntr-un arc peste timp, un alt notoriu nefericit. Chiar și așa, umplut și dând p-afară de sinceritate, băiat de judecător fiind, Fallada n-a făcut pușcărie; pe de altă parte, fiu de neamț interbelic, Fallada a fost internat în ospiciu, spre soluționarea problemelor cu sinele.

Și, brusc, lucrurile au luat o întorsătură ciudată…

Dependent prin excelenţă (de femei, de alcool și de droguri – iată, deci, un Elvis Presley fără paiete și unduiri semiobscene din șold), Hans Fallada ajunge – uite așa, din ospiciu-n pușcărie – cel mai bine cotat scriitor german al anilor ’30 – ’40. Mai mult decât atât, în timp ce majoritatea colegilor săi de cenaclu decid, făcându-și bagajele, că nazismul nu e compatibil cu libertatea de expresie, Fallada, abia conștient, cu mâna întinsă spre sticlă, îngâna argumentul suprem: “Aşa, și?”

Când producătorii evrei al Hollywood-ului i-au ecranizat primul roman, aghiotanții lui Goebbels au pocnit din călcâie arătând cu degetul, iar Fallada, pe jumătate mahmur, pe jumătate inconștient, a zâmbit tâmp. Apoi, când i s-a cerut să publice un roman antisemit – un jurământ de credință în formă literară -, Fallada a râs isteric, cu mult, mult patos. Se amuza ușor, e drept. Totuși, în Germania nazistă, că-n orice regim dictatorial, cine râdea doctrinar, râdea mai bine. Astfel, la primul semn de violenţă domestica, mă rog, la prima încercare timidă a lui Fallada de a-și ucide fosta soție, talentatul scriitor a fost internat într-un ospiciu pentru criminalii nebuni, interzicându-i-se să mai scrie și/sau să citească.

Ei bine, după decenii de existență zbuciumată, viața scriitorului captiv urma să între în epocă normalității: căci ce altceva decât o simplă rutină ar putea însemna redactarea – pe banii și sub strictă supraveghere a naziștilor – a unuia dintre cele mai dure romane îndreptate împotrivă regimului hitlerist? Despre cum a reușit Fallada să convingă o dictatură să-i finanțeze un volum-manifest al libertății de conștiință și despre cum cenzura celui de-Al Treilea Reich aproba rânjind un text care, juridic vorbind, însemna fie închisoare pe viață, fie direct execuţia, vom povesti săptămâna viitoare.

Partea a doua:

Povestea unui sinucigaș de mâna a doua convertit la proză (II)