Cms
Întâmplarea de care vă povestesc s-a petrecut în trenul Intercity ce făcea legătura între Constanţa şi Bucureşti. O însoţeam pe bunica, beneficiind cu această ocazie şi de o călătorie gratuită la clasa I. Drumul dura peste 4 ore, dar compartimentul şi locurile erau confortabile, în măsura în care ignorai geamurile murdare sau mizeria din colţuri.
Pe scaunele din dreptul nostru de pe cealaltă latură a vagonului stătea un cuplu care nu mi-ar fi atras atenţia dacă bărbatul nu ar fi vorbit în franceză cu o voce destul de ridicată. Era slab, de statură medie, grizonat, cu o faţă alungită şi pomeţi reliefaţi, cu o vârstă de aproximativ 50 de ani. Însoţitoarea lui, probabil soţia, era brunetă, cu trăsături plăcute, mai tânără cu vreo 10 ani şi mult mai tăcută, iar atunci când vorbea o făcea în şoaptă. Folosea şi româna, şi franceza, de unde am dedus că şi el înţelegea binişor limba noastră.
Trenul abia se târa, iar francezul era nemulţumit de condiţiile de transport. „C’est inadmissible, le voyage est trop long! Train de merde!”. Avea din păcate dreptate, toaleta era la fel de murdară ca într-un tren Personal. Paradoxal, dacă treceai în vagonul celălalt, de clasa a II-a, găseai o situaţia mult mai civilizată. Poate că cei de la întreţinere îşi imaginau că cei care circulă la clasa I îşi trimit nevoile la destinaţie în avans prin poştă.
Pe când traversam braţul Borcea, francezul a avut o nouă revelaţie: „Roumanie est un pays de merde!”, urlă el ca să acopere zgomotul fierătaniilor trenului şi podului. M-am încruntat uşor – eram într-un oarecare dezacord aici, dar m-am gândit că probabil omul ăsta îşi făcuse concediul în staţiunea Mamaia, un loc din care întreaga ţară miroase într-adevăr altfel.
Soţia a reuşit în cele din urmă să-l potolească, spunându-i ceva cu glas scăzut. Au vorbit un timp, apoi francezul s-a apucat să citească o revistă. Orele treceau şi compartimentul era liniştit. Călătorii sforăiau salivând fiecare pe bucata lui de scaun tapiţat, bunica rezolva un rebus iar eu mă uitam pe fereastră, aşa cum fac intelectualii când lucrează intens.
Mai aveam cam 10 minute până să intrăm în Gara de Nord când pe francez l-a apucat vizita la toaletă. S-a întors de acolo montat şi cum s-a aşezat înapoi pe scaun a început. „Roumanie est un pays de merde! Les Roumains sont merde!”.
N-am mai răbdat şi am făcut observaţia în română că nu poţi judeca o ţară întreagă după nişte cazuri. Personajul s-a întors spre mine şi m-a întrebat în franceză ce am spus, aşa că am făcut marea greşeală să încerc să-l lămuresc în limba sa maternă, pe care n-am mai folosit-o de peste 10 ani. I-am spus că sunt sigur că şi în Franţa sunt uscături care fac o imagine proastă ţării, dar a înţeles greşit intenţia mea şi s-a enervat şi mai tare. În momentul în care intram pe peronul gării, bunica a încercat să-l liniştească, pe un ton împăciuitor şi zâmbind, iar francezul, închipuindu-şi probabil că e înconjurat (eu şi bunica într-o parte, soţia încercând şi ea să-l calmeze din partea cealaltă), a devenit isteric pe de-a-ntregul şi a început să arunce cu „merde”: „Roumanie est merde! Tu e merde! (spre mine), tu e merde! (spre bunica)”.
La asta am simţit, cum se spune într-un limbaj neconvenţional, că „mi se umflă guguştiucul”. Am făcut un pas înainte şi l-am pocnit scurt, din rever, peste gură.
Polii magnetici ai Pământului nu s-au inversat, nu s-au iscat fulgere din senin pe cerul de deasupra iar Carla Bruni n-a divorţat de Sarko ca să se mărite cu Berlusconi. Însă francezul nostru a amuţit. Continuând să arunce priviri furioase spre mine, s-a retras strategic spre scaunul lui, spre bucuria doamnei care i-a pus repede bagajul în braţe, coborând amândoi în grabă.
„Dacă anunţă poliţia?”, mă întreabă bunică, îngrijorată. „N-are decât”, răspund eu, dar nu prea sigur că ar ieşi bine, mai ales că vecinii de compartiment, poligloţi din naştere, ne priveau cu ochi rotunzi, ba unul chiar mă întrebase ce-am avut de împărţit cu omul.
Prin geamul din dreptul nostru răzbat ciocănituri puternice. Afară, slab luminat de felinarele de pe peron, cu ochii ieşind din orbite şi gura deschisă, francezul s-a dezlănţuit. Îmi arată pumnii, sare ca să-l văd mai bine, rânjeşte dinţii. Dar eu m-am potolit. Îl salut scurt din cap, ca după duel, şi-i întorc spatele.
O ajut pe bunica să coboare pe peron şi o luăm spre clădirea gării. Lângă locomotivă, francezul este angajat într-o discuţie furtunoasă cu soţia, care pare să-l admonesteze. Trec pe lângă ei, sperând să nu ne vadă, tocmai în momentul când francezul sloboade mai mulţi de „merde”. O bătrânică ce târăşte căruciorul de cumpărături după ea se opreşte lângă el: „Merdenele, maică?”, întreabă ea cu glas duios. „Uite, colo-n colţ, la anunţul ăla cu roşu”. „Bieţii oameni, e morţi de foame după atâta drum cu trenul”, continuă băbuţa să vorbească singură. „Nu ştiţi decât să scumpiţi biletu’”, îl admonestează ea energic pe mecanicul care tocmai deschisese uşa locomotivei ca să dea pe şestache nişte pachete studenţilor ce aşteptau cuminţi la rând. În debandada creată, mă strecor cu bunica spre ieşire.