Ionuţ Şendroiu, medic de bord
A doua zi dimineaţă, după cafea, am început să combatem malaria cu gin tonic. Culoarea albastră a oceanului s-a transformat treptat în verde, apoi am văzut ţărmul, pe care se lăfăia, nesimţită, o imensă rafinărie. În scurt timp am fost înconjuraţi de pirogile pescarilor.
Fluviul Niger se scurge în Atlantic printr-un estuar larg. Bourbon a navigat cumva mai aproape de malul sudic. Jungla era întreruptă de sate pescăreşti neelectrificate, colibe de stuf, epave ruginite acoperite de vegetaţie şi de cîte o instalaţie de foraj, care duhnea îngrozitor. Stoluri de păsări incredibil de frumoase işi luau zborul la trecerea remorcherelor. Din cînd în cînd, din lăstăriş, ţîşnea piroga vreunui pescar musculos care se pierdea apoi printre tancurile petroliere ce se tîrau pe fluviu, huruind ireal.
Portul Onne
Portul Onne duhnea a peşte prăjit. O adunătură de clădiri şi depozite degradate, în faţa cărora se legănau în radă nave colorate, ce păreau din alt film. Am tras la doc încet de tot, profilaxia cu gin tonic îşi arăta discret efectele secundare. Pe chei mă aştepta un jeep cu un şofer şi un bodyguard transpirat, care căra un kalaşnikov. Am demarat în viteză, şoferul anunţându-şi pe mobil superiorii că l-a identificat pe doctor şi că l-a luat. Adică pe mine.
Teoria vinului roşu
Clinica, în care trebuia să mă specializez în malarie, era o clădire cochetă cu un copac tropical ţepos la intrare. Pe acoperiş se odihneau doi vulturi hoitari. Cîteva şopîrle cu cap portocaliu se însoreau pe pereţi.
Personalul era format din doi medici nigerieni, unul bulgar, care era şeful clinicii şi unul filipinez. Asistentele erau nigerience.
Aveau cîteva cazuri de malarie la localnici, nu foarte spectaculoase (la localnici, care sunt semi imuni, malaria se manifestă ca un fel de răceală) şi un caz care se anunţa de-a dreptul captivant, la un expat francez.
– Cam în 30 de minute va intra din nou în criză, mi-a explicat Ivan, medicul bulgar, rugînd-o pe Julieth, asistenta, să îmi arate analizele francezului.
L-a subestimat. În 10 minute s-a auzit un urlet. Cei doi vulturi hoitari şi-au luat zborul de pe acoperiş, iar şopîrlele au dispărut sub streaşină.
Am lăsat buletinul de analize şi ne-am întors rapid în salon. Francezul avea frisoane rău de tot, mişcîndu-se cu tot cu pat. Tăblia patului se izbea ritmic de zid, nu mai vazusem aşa ceva decît in filme porno. Era mai palid ca cearceaful iar ochii arătau de ca şi cum s-ar fi întîlnit cu Sfîntu Petru, care i-ar fi zis «Bau!».
Julieth i-a luat cu măiestrie temperatura, i-a recoltat nişte sînge şi i-a injectat două fiole de Paluther în timp ce îmi recomanda cele mai puţin periculoase baruri din oraş (vreo trei, în total). Asta în condiţiile în care pacientul se zvîrcolea ca băgat în priză.
Criza a durat cam 20 de minute, după care francezul a adormit buştean. Părea anesteziat, puteai să-i scoţi apendicele pe viu, aşa, ca să-ţi omori timpul.
Ne-am retras în cabinet, la o cafea. L-am întrebat pe colegul bulgar, cum îşi explică faptul că acest expat francez, care teoretic ar trebui să urmeze un tratament profilactic antimalarie cu Malarone, s-a îmbolnăvit de malarie.
– Păi, nu lua nici un fel de Malarone, e chestie de concept …
– De concept?!!?
– De concepte, de fapt. Francezii au două concepte. Unu: nu concep cina fără vin roşu … şi, crede-mă, nimic nu se vomită mai uşor decât o pastilă de Malarone după câteva pahare de vin roşu … Şi doi: ginul tonic, după vin roşu, e de neconceput!