Julius
– Hai, mă, să te duc într-un local select, n-aveţi voi la ţară aşa ceva, îi zic lui Eftimie, deschid uşa şi-i fac vânt înăuntru la Irish Pub-ul din Unirii.
Slăbiciunea mea pentru Irlanda m-a făcut multă vreme să nu bag de seamă că la Irish Pub tapetul e rupt, pereţii afumaţi şi murdari, că scaune din alea nu mai vezi în ziua de azi decât la căminele culturale de la sate, că berea la halbă e infectă şi mâncarea proastă, că muzică irlandeză n-am auzit niciodată acolo, ci doar un post de radio pentru cretini, probabil chiar radio ZU, şi că, în general, singurul lucru care aminteşte de un pub irlandez îl reprezintă preţurile.
E pustiu, dar cele trei mese cu canapele sunt, ca întotdeauna, rezervate. Ne aşezăm la o masă. Într-un târziu, o chelneriţă plictisită catadicseşte să se apropie cât să poată nimeri masa cu meniul dintr-o mişcare scurtă, dar precisă din încheietură. Meniul aterizează în faţa noastră făcând să salte scrumiera. Chelneriţa se întoarce pe călcâie şi dispare.
– Hai!, zic, deja în picioare.
Eftimie încearcă să protesteze, dar i-o tai scurt:
– Haide, mă, mai repede! Am plecat din jegul ăsta în secunda asta!
Îndrăgitul mă urmează cu inima grea. Afară, mi se confesează pe un ton sfâşietor:
– Aşa sete mi-era…
– Rabdă! Te duc imediat într-un local select, n-aveţi voi la ţară aşa ceva!