3 decembrie 1800: Bătălia de la Hohenlinden

Radu Pircă
De ce v-a fost frică n-aţi scăpat: azi avem, în fine, o bătălie napoleoniană la Evenimentul zilei de ieri. Mai precis, avem probabil cea mai mare victorie a epocii napoleoniene la care Napoleon nu a avut nicio contribuţie.

În toamna anului 1799, Bonaparte s-a întors pe furiş din Egipt, abandonând în voia sorţii corpul expediţionar pe care îl dusese acolo în speranţa că va ajunge cu cuceririle până în India (hărţile din epocă nu erau extrem de precise). În absenţa lui, guvernul de la Paris se dovedise incapabil să facă faţă coaliţiei anti-franceze conduse de Austria şi exista pericolul real ca husarii maghiari să defileze curând prin centrul Parisului, atât de apreciat de armatele invadatoare în următoarele două secole. Napoleon a remediat însă rapid situaţia, cu un spirit organizatoric vădit ne-francez. Mai întâi a dat jos guvernul printr-un puci militar, înlocuindu-l cu o dictatură uşor cosmetizată. Apoi s-a apucat să reorganizeze finanţele, administraţia şi forţele militare – soldaţii francezi au aflat, poate pentru prima şi singura dată în istorie, că mai există şi o altă direcţie de înaintare decât “înapoi”. În fine în 1800, Napoleon a trimis două armate împotriva austriecilor: una pentru a-i alunga din Germania, sub conducerea generalului Moreau (foto), care-l ajutase să dea jos guvernul, şi alta în Italia, sub comanda sa personală.

Pe 14 iunie, la Marengo, armata de Italia l-a bătut, nu fără dificultate, pe încăpăţânatul mareşal sas Melas – Napoleon a considerat aceasta o mare victorie, dar în realitate căştigase doar fiindcă Melas, om la 70 de ani, se dusese la culcare înainte de sfârşitul bătăliei, lăsându-şi subalternii incompetenţi să termine treaba. Războiul nu era însă terminat, aşa cum spera Napoleon; dimpotrivă, greul era acum pe umerii lui Moreau, care trebuia să-i bată pe austrieci atât de tare încât să-i silească să ceară pacea.

În zilele noastre nici măcar istoricii militari nu prea-şi mai amintesc mare lucru despre Moreau – şi nu-i de mirare, Napoleon l-a denigrat cât a putut, plus că purta militărosul nume de Marie. Realitatea era însă că era un comandant foarte competent, deşi cam lent, şi că ştiuse să se înconjoare cu subalterni chiar mai talentaţi decât el. La fel de adevărat este că nici comandantul austriecilor nu era, în ciuda tradiţiei, un imbecil. Arhiducele Ioan (foto), fratele împăratului Francisc, avea doar 18 ani şi în mod clar ajunsese în fruntea armatei pe pile, dar avea să se dovedească curând un rival redutabil. Pe 1 noiembrie, arhiducele a atacat prin surprindere în Bavaria forţele lui Moreau împărţite în mai multe coloane, deoarece se pregăteau să înconjoare Viena. Aripa stângă a francezilor a fost bătută şi a început să se retragă, gata să reînnoade frumoasa tradiţie de înfrângeri întreruptă pentru scurt timp de Napoleon. Moreau şi-a regrupat însă rapid forţele şi le-a pregătit austriecilor o capcană.

Cea mai mare parte a armatei sale, sub generalul Grenier, îi aştepta în câmp deschis, în faţa satului Hohenlinden, în vreme ce diviziile generalilor Richepanse şi Decaen, cei mai competenţi dintre subalternii lui Moreau, stăteau ascunse în pădurea de pe flancul drept. Pe 3 decembrie arhiducele, convins că de acum dacă face “bau!” francezii or să o ia la fugă, şi-a aruncat toate forţele – care constituiau, întâmplător, şi ultima resursă a armatei Habsburgilor – asupra lui Grenier. Timp de câteva ore, austriecii şi francezii s-au măcelărit în jurul Hohenlinden-ului fără niciun rezultat, afară că Moreau şi-a lăsat cei mai tâmpiţei generali, Ney şi Grouchy, să facă minuni de vitejie pentru a le arăta duşmanilor că armata franceză nu-şi merită renumele. Pe la prânz, însă, Richepanse şi Decaen, care se porniseră prin pădure încă de dimineaţă, au apărut subit în spatele austriecilor (foto stânga). Ioan a încercat să-i ţină în loc cu ultimele sale rezerve – un regiment de soldaţi maghiari a făcut minuni împotriva lui Richepanse, spre admiraţia francezilor care i-au măcelărit până la ultimul om – dar când Grenier şi-a părăsit poziţiile şi i-a atacat şi el pe austrieci, a devenit clar că bătălia e pierdută. Arhiducele a pierdut 20.000 de oameni, aproape o treime din armata sa, şi cu greu i-a salvat pe restul din încercuirea inamicului (foto jos). Cu Moreau pe urmele lor, austriecii s-au retras spre Viena, pierzând în următoarele două săptămâni alte câteva mii de soldaţi care au lăsat armele aproape fără să tragă un foc, convinşi că francezii vor empatiza cu ei. Pe 22 decembrie Moreau cucerise Salzburgul şi ajunsese la doar 65 de kilometri de capitala Hasburgilor când aceştia au cerut un armistiţiu. O lună şi jumătate mai târziu, împăratul Francisc a semnat tratatul de la Lunéville, prin care le-a cedat practic francezilor Italia, Elveţia şi Ţările de Jos.

Triumful asupra Austriei era atât de neaşteptat încât Napoleon a fost proclamat salvatorul naţiunii – mai ales că a avut grijă să minimalizeze victoria de la Hohenlinden şi să o scoată în faţă pe cea de la Marengo. Moreau începuse deja să-i pară un rival periculos; mai grav, nevestele lor, care se ştiau de mici, ajunseseră să se urască reciproc. Odată cu venirea păcii, Napoleona avut ocazia perfectă pentru a-l trece pe învingătorul de la Hohenlinden pe linie moartă. A început apoi să-l acuze pe Moreau că ar complota împotriva sa şi i-a instigat pe subalternii acestuia împotriva fostului lor şef. Ney a fost singurul care l-a trădat, drept pentru care a fost făcut mareşal în 1804; de ceilalţi a avut Napoleon grijă. Moreau a fost exilat şi a murit în 1813, în bătălia de la Dresda, unde se găsea în calitate de consilier militar al unei noi coaliţii anti-franceze. Richepanse a fost trimis în Caraibe să reinstaureze sclavia, s-a îmbolnăvit de friguri şi a murit în 1802. Decaen a primit o misiune similară în coloniile franceze din Pacific, dar a avut ghinion şi a supravieţuit. La fel, alţi generali ai lui Moreau precum Grenier sau Grouchy au slugărit ani de zile în posturi de mâna a doua, fără nicio şansă de promovare (sunt convins că cititorii corporatişti înţeleg de ce ar fi fost mai bine să moară de friguri). Abia în 1815 Napoleon, rămas fără nicun comandant de cavalerie competent, l-a făcut pe Grouchy mareşal. Şi cu asta se poate spune că Moreau a fost răzbunat…