Radu Pircă
În episodul trecut, navigatorul elisabetan Martin Frobisher a încercat să se lanseze în afaceri fără să ştie să scrie sau să citească, a fost lăsat ca gaj la portughezi şi a ratat o carieră de pirat. Să vedem ce va face azi, în căutarea unei rute spre Asia prin mijlocul gheţurilor…
În vara anului 1576, Frobisher a plecat în prima sa expediţie pe urmele pasajului de nord-vest cu trei corăbioare, o mână de marinari de încredere şi, cel mai important, o hartă a Atlanticului de Nord care, dat fiind ghinionul deja legendar al eroului nostru era, fireşte, greşită. Era aşa-numita hartă a lui Zeno, întocmită de un şmecheraş veneţian pe baza descoperirilor făcute în călătoriile sale imaginare. Frobisher însă avea încredere oarbă în hartă aşa că, atunci când a atins ţărmul Groenlandei (cunoscută europenilor de vreo şase secole) a declarat că aceasta este insula Frisland (necunoscută europenilor până atunci, deoarece exista doar în imaginaţia lui Zeno) şi a proclamat-o pământ englezesc. Următoarea oprire a fost în insula Baffin din largul coastelor canadiene, pe care, logic, Frobisher a considerat-o a fi Groenlanda, fiind profund uimit că nu i-a găsit aici pe urmaşii vikingilor, care să-l ajute cu această ocazie să-şi completeze cunoştinţele despre piraterie. În fine, a descoperit şi o strâmtoare care, a presupus el, despărţea Groenlanda de America, fiind echivalentul nordic al Strâmtorii lui Magellan şi cheia pasajului de nord-vest. Presupusa strâmtoare îi poartă şi azi numele – mai precis, se cheamă “Golful Frobisher”, ceea ce spune multe despre noţiunile de geografie ale eroului nostru. Ca să înţelegeţi mai bine unde a greşit, mai jos puteţi admira şi harta lui Zeno, plină de insule precum Frisland, Podalida sau Icaria care din păcate nu există, dar dacă ar exista, sunt sigur că ne-ar bate la fotbal.
Continuându-şi, oarecum orbeşte, explorările, Frobisher a văzut deodată în zare, apropiindu-se de navele sale, nenumărate puncte negre. Neînvăţând nimic din experienţele anterioare, a crezut iniţial că a avut norocul să dea peste foci sau balene care ar împrospăta proviziile pe cale de epuizare. Cititorii, în schimb, trebuie că bănuiesc deja că nu putea fi decât ceva rău – respectiv, bărci pline cu eschimoşi furioşi. Aceştia i-au capturat de îndată una dintre corăbii. Cum, printr-o întâmplare, aceasta era şi singura navă a lui Frobisher suficient de uşoară ca să poată ancora aproape oriunde pentru a lua apă şi provizii, expediţia a trebuit să se întoarcă în Anglia. Au făcut cale întoarsă, cu ferma convingere că, dacă nu apărea acest incident nefericit, ar fi putut naviga prin strâmtoarea ce purta numele căpitanului lor până în Asia.
Ghinionul lui Frobisher părea să se fi spart. Peste noapte devenise vedeta curţii engleze, omul care deţinea secretul unui tărâm mirific unde aurul se găsea la tot pasul. Elisabeta s-a grăbit să-i pună la dispoziţie una dintre cele mai bune corăbii din flota ei, soldaţi, mineri şi specialişti în extracţia aurului. În acelaşi timp, regina a avut grijă şi să-l scoată pe Agnello din afacere, considerându-l un intermediar inutil; în fond avea şi ea alchimiştii ei care să scoată aur din mineralul adus de Frobisher. De pasajul de nord-vest nu a mai pomenit nimeni nimic; ce nevoie mai aveau să facă comerţ cu îndepărtatul Orient când aurul era la nasul lor?
Dar dacă Frobisher a devenit cel mai bogat explorator din istorie sau a dat-o din nou în bară veţi afla abia în episodul de mâine…