Julius Constantinescu
Se vede clar că nu vrea să-mi strice cheful, dar parcă nici n-ar lăsa lucrurile aşa. Îmi oferă totuşi şansa să scap tăcând din gură, dar sunt prea aprins:
– Păi dacă nici eu, primul om uitat în cabina de probă, nu sunt şopingar, zi-mi tu cine e!
Prietena mea mă priveşte amuzată, cum te uiţi la un copil care spune numai prostii, doar că nu te poţi supăra pe el – ce ştie un copil?
– Tu nu eşti şopingar, eşti probator.
– …
– Sunt două chestii complet diferite.
– Adică?
– Probatorii sunt ăia care probează tot. Intră în cabina de probă cu douăzeci de articole şi la sfârşit cumpără o eşarfă. Sunt coşmarul vânzătoarelor.
– Păi dacă nu le vine…
– Exact, aici e diferenţa dintre şopingar şi probator.
Ne aprindem ţigări, simt că urmează ceva important.
– Probatorul vrea neapărat ca haina să-i vină bine. Pentru şopingarul adevărat, asta nu contează deloc, el gândeşte: “Îmi place lucrul ăsta, trebuie să-l am!”. Dacă intri în cabina de probă, sunt şanse mari să nu-ţi vină sau pur şi simplu să nu-ţi mai placă. Şopingarii adevăraţi ştiu asta şi nu probează niciodată nimic.
– Păi, şi dacă ajungi acasă şi nu-ţi vine?
– Ai 24 de ore să le schimbi.
– Aha.
Fumez şi meditez.
– Deci şopingar adevărat e Alina.
– Da.
(Alina are două dulapuri de haine pe care nu le-a purtat niciodată. N-ar da din ele o hăinuţă nici măcar unui copil sărman din Africa, ar apăra dulăpioarele cu preţul vieţii).
– Dar, totuşi, şi probatorii tot şopingari sunt, zic, cu o oarecare speranţă.
E nemiloasă:
– Nu. Ar vrea să fie, dar nu sunt. Tu te-ai fâţâit ieri trei ore în mall şi te-ai întors acasă cu o pereche de şosete portocalii. Nu înţelegi că esenţa şopingului e să-ţi doreşti un lucru, să ţi-l doreşti atât de mult încât nimic altceva să nu mai conteze?
– Cum ar fi, dacă-ţi vine.
– Sper că nu mi-am răcit gura de pomană cu tine.
În sfârşit, încep să înţeleg de ce femeile au două dulapuri de haine şi niciodată ceva de îmbrăcat – până acum, credeam că hăinuţele se demodează de la mall până acasă.