Julius Constantinescu
Pe lumea asta, există câţiva scriitori mari, ale căror opere sunt citite cu plăcere de oameni cu profiluri dintre cele mai diverse. De asemenea, există o paletă largă de scriitori acceptabili cu un public ceva mai restrâns, fără de care însă bibliotecile orăşeneşti, judeţene sau universitare ar fi mult mai sărăcăcioase. Un scriitor cu adevărat mare este însă acela pe care nimeni nu-l citeşte, însă toată lumea pretinde că o face.
Un bun exemplu în acest sens este William Shakespeare, pe care publicul larg îl adoră şi îl alintă numindu-l marele Will. Pot afirma fără nici un fel de risc că nu există nici măcar un singur om ştiutor de carte în toată lumea care să nu jure că i-a citit cu nesaţ operele nemuritoare şi că asta i-a umplut sufletul de încântare. În realitate, ştim foarte bine că topica alambicată a marelui Will poate încurca până şi cea mai limpede minte şi că a-l lectura pe “Hamlet” e mai degrabă un act de voinţă decât un festin al sufletului. Desigur, iubitorii operei marelui Will ar putea obiecta că forma e mai puţin importantă, câtă vreme poveştile sale trăiesc şi ne fascinează şi astăzi. Lucru de altfel adevărat, cel puţin dacă omitem faptul că, de pildă, “Romeo şi Julieta” mai fusese scrisă înaintea lui Shakespeare de vreo cinci ori de către diverşi autori dramatici pe care noi îi preţuim şi iubim astăzi mai puţin.
De asemenea, nu am nici un cunoscut care să nu pretindă că a citit poemul dramatic “Faust” al lui Goethe. Pasiunea pentru poezia clasică germană pare să mistuie şi astăzi cu aceeaşi vigoare sufletele sensibile ale unor categorii largi de cetăţeni, de la doctori, avocaţi sau profesori până la experţi contabili, ofiţeri de armată sau distribuitori cu amănuntul.
Cititorii rafinaţi, elita celor care pretind că citesc cărţi pe care în realitate le-au răsfoit în cel mai bun caz, afirmă sus şi tare că sunt topiţi după Faulkner. Desigur, nimeni nu contestă valoarea literară a operei marelui William, care ne face să trecem cu vederea faptul că uita să pună punct şi că citirea unei singure fraze poate constitui un exerciţiu de respiraţie foarte util pentru mărirea capacităţii funcţionale a plămânilor şi pentru îmbunătăţirea timbrului şi amplitudinii vocii. Personal, pot să afirm că i-am citit toate cărţile până la pagina 20, iar la “Cătunul” am reuşit performanţa absolut remarcabilă să ajung la pagina 72, în care eroul principal se întoarce de la câmp şi priveşte în zare preţ de câteva pagini.
Paradoxul aici este că cei care-i citesc pe Jaroslav Hašek, Sienkiewicz sau Oscar Wilde pretind că sunt îndrăgostiţi de Shakespeare, Goethe sau Faulkner, în timp ce puţinii oameni care chiar i-au citit pe cei din urmă se ruşinează să recunoască asta şi pretind că citesc şi ei Hašek, Sienkiewicz sau Oscar Wilde, ca toată lumea.