Julius Constantinescu
După o vreme, de la atâta spălat, poza de pe el s-a decolorat şi aproape s-a şters. Apoi, a început să se scorojească, Jim Morrison începuse să arate groaznic (de fapt, arăta cam ca în realitate puţin înainte să crape), iar literele care formau cuvântul “Doors” aproape dispăruseră. În mod normal, eram îmbrăcat într-o zdreanţă, doar că mie mi se părea că aşa arată şi mai meseriaş: avea patină. Era clar că va trebui să se rupă ca să renunţ la el.
Tricoul, însă, refuza să se rupă şi îşi făcea în continuare datoria, ajutându-mă să arăt superb. Era biletul meu de intrare în orice gaşcă de hippioţi – când ai un tricou atât de meseriaş, oricine ar bea o bere cu tine. Făcusem deja furori cu el în toate cârciumile studenţeşti din Cluj, pe plajă la 2 Mai, la John McLaughlin şi Alvin Lee, ca să nu mai zic de bodega gării din Mediaş, unde îi impresionasem definitiv pe cei doi rockeri locali.
Prin ’94, l-am luat cu mine la Jethro Tull. Stăteam pe gazon aşteptându-i pe babalâci, când mă trezesc cu un tip care se repede să-mi strângă mâna şi să-mi întindă o bere. Iau berea fără să zic nimic (nu-l cunoşteam şi nu mi-am permis să-l întreb ce-i cu berea aia; m-am gândit că o având el motivele lui) şi, în timp ce sorb din ea, tipul îmi zice, cu admiraţie: “Frate, cât de adevărat e tricou’ tău!”. Îl studiez mai bine pe noul meu frate: spre deosebire de gioarsa mea, ăsta avea un tricou negru nou-nouţ cu Pink Floyd – “The Division Bell”. “Frate”, zice fratele meu, “hai să facem schimb. Al meu e nou, ieri l-am luat”. M-am uitat la el cu aerul ăla superior pe care-l au tipii bine îmbrăcaţi şi, fără să-mi ascund defel greaţa infinită pe care mi-o inspira, i-am zis din vârful buzelor: “Du-te, tată, d-aci! Ce, ăla-i album?”.
OFFTOPIC: MAINE, CEL MAI MARE CONCURS DIN SCURTA, DAR GLORIOASA ISTORIE A REVISTEI NOASTRE