Julius Constantinescu
Probabil că mulţi dintre voi v-aţi dorit măcar o dată în timpul studenţiei să intraţi la un concert, dar nu aţi reuşit din cauză că organizatorii pretindeau să vă cumpăraţi un bilet. Voi încerca în cele ce urmează, cu ajutorul câtorva exemple, să vin în ajutorul cititorilor noştri mai tineri, cărora banii nu prea le ajung nici de ţigări şi băuturică, darămite de un bilet la concert.
John McLaughlin, Sala Palatului, ’92-‘93
Cea mai bună metodă de a intrat fără bilet la un concert se bazează, în mod paradoxal, chiar pe vigilenţa celor de la intrare (practic, e ca la artele marţiale, te foloseşti de forţa adversarului). În primul rând, faci rost o jumătate de bilet de la cineva care a intrat deja (jumătatea care rămâne la spectator). Cu ea în mână, ocheşti cea mai aglomerată intrare şi te postezi undeva la marginea pâlniei de oameni care se formează. Apoi, aştepţi. Mai devreme sau mai târziu, se va găsi un dobitoc care va încerca să treacă de control fără bilet. În momentul ăla, absolut toţi oamenii de ordine, chiar dacă sunt zece, vor tăbărî asupra nefericitului prins că încearcă să intre fără bilet; în secunda următoare, profiţi de busculadă şi te strecori. Ai nevoie de un singur salt, executat cu măiestrie şi la timp: te vor repera, dar, dacă ai ajuns deja în spatele lor, le arăţi jumătatea de bilet şi pretinzi că ţi-au rupt deja biletul. În haosul creat, nimeni nu-şi va aminti cu precizie, iar tu ai trecut deja. La John McLaughlin, a fost singura metodă decentă prin care s-a intrat – a mai fost un tip care a escaladat zidul cu ajutorul unui cearşaf aruncat de sus, dar ăla era un aventurier, noi aici învăţăm să intrăm civilizat.
Jon Anderson, Sala Polivalentă (’93-’94)
Am vorbit de cea mai eficientă metodă, să o amintim acum şi pe cea mai simplă. Evident, cea mai simplă metodă e să intri prin spate, cu o şpagă rezonabilă. Problema e că merge foarte rar, pentru că organizatorii nu-s chiar atât de tâmpiţi să nu se gândească la asta, aşa că, de regulă, la intrările din spate riscaţi să daţi nas în nas chiar cu şeful pazei şi după aia nu mai intraţi nici prin faţă, pentru că ăştia sunt oameni răi şi ţin duşmănie. Când eram eu student, se putea totuşi intra destul de lejer prin spate la Filarmonica din Cluj (acolo paznicii erau oameni buni, poate şi pentru că ascultau Mozart şi Rahmaninov toată ziua). Am intrat şi la Jon Anderson, printr-un garaj subteran, dar, atenţie: imediat ce aţi trecut de paznicul din spate, apucaţi un scaun, o masă, orice, pentru că până în sală puteţi fi interceptat de oameni răi, care vă pot întreba ce căutaţi acolo. La Anderson am intrat trei şi colegii au sfârşit şi cu banii luaţi, şi scoşi în şuturi afară. Eu căram o măsuţă de lemn în spate şi l-am întrebat pe ăla care părea a fi şeful unde exact s-o duc, că mă rupe. Mi-a dat un băiat să mă ajute, în sufletul lui nu era un om rău.
(continuarea, diseară)