Julius Constantinescu
Poliţia se spală pe mâini, trebuie să înving singur. Încerc să-l ucid, dar mă opreşte respectul pentru Codul Penal. Contraofensiva. Îmi taie cablul.
Într-o seară, aveam nişte prieteni în vizită la mine, beam ceva şi discutam tot felul de nimicuri, când se aude un ciocănit energic în uşă. Sting ţigara, mă ridic şi anunţ: “Îl omor”. Deschid uşa şi dau nas în nas cu doi poliţişti plictisiţi. Îi chemase noul meu prieten, stătuseră două minute în faţa uşii şi se convinseseră că nu e gălăgie; acum mergeau să-l amendeze că a chemat poliţia degeaba. “Dar să ştiţi că l-am mai amendat de câteva ori şi tot degeaba. N-ai ce-i face”. Deci, sunt pe cont propriu.
Sâmbătă dimineaţa, ora 9. Bubuie tavanul şi se cutremură blocul. Sar din pat, îmi trag bocancii în picioare şi ies val-vârtej pe uşă. Sunt în boxerii cu desene animate şi în tricou, dar mi-am pus bocancii de iarnă fiindcă au botul tare. Bat delicat cu bocancii în uşă şi trezesc şi restul vecinilor. Din boxerii mei cu desene animate, urlu ameninţător: “Deschide, că-ţi dărâm uşa!”. Crapă niţel uşa şi îşi arată faţa de şobolan scârbos, dar, din prudenţă, rămâne înăuntru cu toată circumferinţa. Nu înţelege de ce fac tot circul ăsta şi mă face dement. Am luptat din greu cu tentaţia de a intra peste el, însă, în cele din urmă, respectul meu filial pentru Codul Penal şi pentru cei care veghează la respectarea lui a învins.
Au continuat să bată cu bila în podea până când am găsit antidotul: Rammstein. Câte 15 minute, cu boxele date la maximum, apoi pauză alte 15 minute, în caz că au chemat poliţia. Când ne-am potolit şi ne-am culcat, alte 15 minute de Rammstein. Cu cât urlau mai tare, cu atât dădeam şi eu sonorul mai tare. Dacă e necesar, pot să joc dur.
Văzând că sunt o nucă greu de spart, a lovit la imagine. A împânzit blocul cu afişe demascatoare, în care locatarii erau avertizaţi că la apartamentul 56 s-a mutat un element antisocial, un “aşa-zis ziarist” (“porci, doamnă, nu ziarişti”), un nesimţit care dă televizorul tare şi face duş, deranjând pe toată lumea. Apoi, mi-a lăsat în uşă un bileţel muşcător, în care mă avertiza să nu mai urlu la meci “când joacă căcaţii tăi de olteni”.
Într-o seară, era cât pe ce să pun mâna pe el. L-am văzut în faţa blocului, m-am repezit, dar a intrat repede şi a închis uşa. Până mi-am scos cartela, era în lift. S-a oprit la etajul 4, deşi stă la 5. Îl sun pe proprietar: “Mă, era să-l prind pe scări, l-am scăpat de puţin. Da’ n-a urcat la el, la 5, s-a dus cu liftul la 4”. “A, păi da, el la 4 merge cu liftul, că la 5 îl pândeşte ăla din faţa lui să-l bată. Urcă la 4 şi de acolo pe scări, că el stă lângă scări şi intră repede”.
Am început să-l pândesc şi eu la lift, dar cumva m-a simţit şi acum urcă la 6, coboară un etaj.
Cred că şi eu l-am subestimat puţin: mi-a tăiat cablul dimineaţa, când ştie că dorm dus.
(din aceeasi serie: “Ghenă pentru doi”. Diseară, doar pe Daily Cotcodac)