Julius Constantinescu
Aveam nevoie de nişte plicuri mari, simple şi ieftine. Funcţionarul de la poştă – un bărbat foarte tânăr, aproape un băiat – dă dezolat din umeri: au doar plicuri fie foarte mici – oricum, prea mici pentru ce am eu nevoie, fie foarte mari. În plus, pe dinăuntru au un fel de căptuşeală din plastic, care le face destul de scumpe. Parcă n-aş da banii.
– Staţi puţin, poate rezolvăm cumva, zice bărbatul.
Apoi, se întoarce spre una dintre colege:
– Doamna Marieta, mai avem cumva înăuntru plicuri de-alea mari, simple?
Doamna Marieta e vârâtă până peste cap într-un program de calculator şi nu catadicseşte să răspundă.
– Doamna Marieta?
Acum devine evident că doamna Marieta a auzit de prima dată, dar nu are pur şi simplu chef să răspundă.
Funcţionarul renunţă şi se duce să verifice. Nu sunt plicuri.
– Încercaţi lângă, la mesagerie. Vă aştept.
Merg la mesagerie. Nu au nici acolo. Revin la primul ghişeu.
– Ar mai fi o şansă: poate găsesc la mine în birou. Parcă erau câteva.
Îşi aranjează foarte pedant dosarele pe birou şi se ridică să plece după plicuri. În spatele lui – acum o văd bine – şade un fel de cloşcă, funcţionara tipică de poştă – o femeie cu veşnica expresie acră pe faţă, aflată în pragul pensiei.
– Unde te duci?
De fapt, auzise foarte bine unde se duce, în tot timpul ăsta, deşi se prefăcuse că răsfoia nişte dosare, fusese numai urechi.
– Mă duc să caut nişte plicuri pentru client.
– Şi la ghişeu cine rămâne?
Sunt singurul client. Şi ar mai fi şi doamna Marieta.
Bărbatul ezită. Se uită întâi la şefa, apoi la mine. Cumva, înving – pleacă după plicuri.
– E, lasă că fac io şedinţă cu voi diseară, că aşa nu se mai poate!
Doamna Marieta se uită aprobator pe sub ochelari. Agentul de pază, angajatul aflat pe treapta cea mai de jos în ierarhia oficiului poştal, nu îndrăzneşte să ridice privirea din pământ; se joacă nervos cu un pix, pe care-l ţine lângă el pe scaun, mascat de picior.
– Doamnă, îmi venea să zic, ar trebui să-l daţi afară, un asemenea om n-are ce căuta la poştă: e prea amabil. Încă doi, trei ca el şi mâine vă treziţi iarăşi că dau buzna clienţii la poştă!
M-am abţinut şi n-am zis nimic, fiindcă îi făceam mai mult rău omului.
Scenă finală, aproape absurdă: ne-am împins unul altuia, pe tejghea, o monedă de cinci mii. Eu nu aveam două mii mărunt şi i-am dat o monedă de cinci mii, el nu avea să-mi dea rest trei mii şi mi-o împingea înapoi:
– Lăsaţi că-mi aduceţi dumneavoastră două mii când mai treceţi pe-aici.
Până la urmă, am luat-o.
Mă tem să nu ajung, peste 30 de ani, să le-o arăt nepoţilor.
– Ştiţi de unde am moneda asta?
– Ştim, bre, ne-ai mai spus.
– De la un funcţionar amabil de la poştă!
– Ce-ţi mai place, bre, tataie, să le înfloreşti…