Julius Constantinescu
Eram prin clasa a cincea sau a şasea cînd tata, pe atunci tînăr căpitan, m-a luat cu el la unitate să jucăm fotbal cu soldaţii.
Fotbalul cu soldaţii seamănă foarte mult cu fotbalul obişnuit, cu excepţia cîtorva mici reguli. Iniţial, fotbalul cu soldaţii nu diferea absolut deloc de fotbalul normal – momentul desprinderii şi constituirii sale într-un sport de sine stătător a survenit atunci cînd mai mulţi soldaţi care nu mai primiseră de mult o permisie au ajuns la concluzia că regulamentul ar trebui să stipuleze clar că dom’ căpitan nu poate fi faultat sub nici un motiv.
În 1985, regulile evoluaseră deja foarte mult, iar dom’ căpitan nu numai că nu putea fi faultat sub nici un motiv, dar nu putea fi nici deposedat de minge sau driblat de orice pifan prost. Toate baloanele trebuiau să treacă obligatoriu pe la el, iar atunci cînd dom’ căpitan era la minge, apropierea unui jucător la mai puţin de 3 metri de el era sancţionată automat cu lovitură liberă (sau cu două zile de bulău şi planton 2 restul săptămînii). Orice henţ al ofiţerului se considera automat ca fiind involuntar, iar jucătorii adverşi n-aveau voie să facă zid dacă bate dom’ căpitan (deşi nu e obligatoriu, un portar bun e conştient că trebuie să-şi lege şireturile cînd dom’ căpitan execută lovitura liberă).
De asemenea, o particularitate a fotbalului cu soldaţii constă în faptul că jucătorii vorbesc foarte mult pe teren. În timpul unui astfel de meci, se pot auzi adesea următoarele replici: “Bă, e liber dom’ căpitan!”, “Frumos şut, dom’ căpitan!” sau “Nici nu m-aţi atins, dom’ căpitan. Sîngele ăsta de pe faţa mea e de ieri”.
Regulile fotbalului cu soldaţii care-l vizau pe dom’ căpitan se aplicau, în mare parte, şi lu’ fii-su. Începuse să-mi placă atît de mult, încît mă enervam groaznic atunci cînd loazele alea de la mine de la bloc îmi luau mingea, treceau în viteză pe lîngă mine sau mă trînteau fără nici un pic de jenă pe jos. Într-una din zile, cînd unu’ dintr-a şaptea mi-a trecut mingea printre picioare, ba s-a şi oprit să mă umilească, strigînd, plin de aroganţă: “Craci, fraiere”, am pus hotărît mîna pe minge, am luat-o sub braţ şi le-am comunicat din alergare: “Sînteţi pe spate. Mă duc să joc cu soldaţii. Ăla fotbal, bă, fraierilor, nu ce jucaţi voi, bambilici”.