Tunis, micul Paris

Julius Constantinescu

Autobuzul ce leagă Hammametul de capitala Tunis goneşte pe o limbă încinsă de asfalt şerpuită printre plantaţii de măslini, grădini corpolente zugrăvite în culori de o violenţă ireală, aşezări fantomatice şi lungile fîşii galbene de pămînt pe care soarele le decupează acolo unde cîmpia îşi pierde forţa. În urmă rămîne un orăşel pestriţ de coastă ce afişează cu insolenţă cosmopolitanismul de faţadă al Maghrebului – metodă verificată de a-i ademeni pe turişti înainte de a-i scutura de bani. Încoace, cîmpia apăsată de pustietatea amiezii, cartografiată doar de scînteierea unei ferestre sau a unei maşini grăbite – cîmpia care odată a hrănit Roma, cea mai lacomă gură a lumii.

Clădirea albă a autogării se înalţă în capătul unui maidan ocupat de moloz şi gunoaie. Traversezi un pod ridicat peste liniile de cale ferată ale metroului de suprafaţă – tunisienii îi spun, preţios, TGM, deşi în fapt e doar un mizer tren de navetişti ce face legătura capitalei cu suburbiile. Podul te lasă într-un bulevard pestilenţial, destul de strîmt, mărginit de clădiri scorojite. Trotuarele sînt ocupate în întregime de tarabe de fructe, legume şi zarzavat; marfa stricată e aruncată direct în stradă şi lăsată să fermenteze în fierbinţeala soarelui. Duhoarea devine insuportabilă pe măsură ce te apropii de piaţa din capătul bulevardului – aici, borhotul scurs transformă asfaltul într-o suprafaţă fetidă şi lipicioasă.

În dreapta, o stradă şi mai îngustă, ferită de soare de aceleaşi clădiri înalte şi scorojite, din epoca colonială, ce dă drept în centrul capitalei tunisiene. De-a lungul zidurilor răcoroase, harnicii locuitori ai Tunisului – adunaţi grupuri, grupuri, trîndăvesc toată ziua pe scaune scoase în stradă, fumînd, bînd cafele şi bălind după orice femeie albă care le trece prin faţă. De cîte ori treci pe lîngă ei, îţi vine să-i întrebi: “Ce faceţi, fetelor?”, dar nu poţi, pentru că le-ai insulta cultura şi religia.

În fine, Champs-Elysees-ul, bulevardul central al capitalei. În fapt, se cheamă Habib Bourguiba, după numele primului preşedinte al Tunisiei, iubitul dictator, dar tunisienii îi spun aşa datorită asemănării cu fratele său parizian. Duhoarea nu conteneşte nici aici – în Tunis probabil că străzile nu sînt spălate niciodată, dar asemănările cu Champs-Elysees sînt evidente. Cafenele cît vezi cu ochii, împuţite, dar acceptabile pentru europenii care muncesc în Tunis şi s-au obişnuit deja cu miasma. Apoi, magazinele de firmă – marfa e în întregime contrafăcută, dar satisface exigenţele clientelei. Copaci pe mijloc, magazine şi cafenele pe margine – exact ca pe adevăratul Champs-Elysees. Privit dintr-un capăt, un singur lucru îi lipseşte: un mic arc de triumf pe sub care să mărşăluiască armatele duşmane.

PS: Mîine, Sidi Bou Said, Mecca turistică a Tunisiei, un loc în care orice necredincios trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă pentru a fi tuns cum se cuvine de bani de către fiii lui Allah.