Julius Constantinescu
Fiind ăla mare, eu am plecat primul de-acasă, la facultate. Neavînd prea mulţi bani – şi, oricum, nu de aruncat pe cărţi -, mai luam de la ai mei cîte o carte, două, pe care nu le mai duceam niciodată înapoi, pentru că mă ataşam repede de ele.
Cînd a crescut şi sor-mea aia mijlocie şi a plecat, la rîndul ei, la facultate, a dus mai departe tradiţia familiei şi a început să şterpelească şi ea de prin biblioteca mamei tot ce-i cădea în mînă. Întîi fără nici o jenă, apoi mai cu fereală, că începuse mama să intre la bănuieli – luai o carte de pe raft şi cădea tot rîndul într-o parte.
Aia mică, săraca, a avut rolul Cenuşeresei: a mai apucat doar ce nu luaserăm noi, fraţii mai mari. În schimb, a prostit-o pe mamaie să-i dea toate cărţile pe care le vrea, ceea ce pe noi nu ne-a dus capul (probabil că mezinii sînt, într-adevăr, mai deştepţi – şi mai iubiţi, ar spune sor-mea ailaltă, care suferă de sindromul copilului mijlociu).
Cînd mama a trecut de la faza de suspiciuni la certitudini, nu s-a mai putut (nu ne-am dat de ceasul morţii, cele mai bune cărţi erau deja la noi). Atunci am început să ne furăm între noi. Sor-mea aia mică, de pildă, a împrumut vreo trei cărţi de la mine şi nu mi le-a adus niciodată înapoi. Nici n-o întreb de ele, de frică să nu-mi ceară alea cinci cărţi pe care le-am luat eu de la ea. E o regulă de aur: la fiecare carte împrumutată unui frate, iei şi tu măcar una, ca garanţie, că doar ştii cu ce familie dubioasă ai de-a face.
Însă regula numărul unu, cea mai importantă dintre toate, este aceea că niciodată, dar NICIODATĂ, nu dai împrumut o carte de-a mamei. Am făcut-o eu, acum mulţi ani: i-am dat soră-mii mijlocii una şi n-a mai vrut să mi-o dea înapoi. După ce m-am certat vreo oră cu ea, m-a dat pe uşă afară, urlînd: “Nesimţitule, asta-i cartea mea! Eu am furat-o de la mama!”.
Publicat in ziarul 7 plus