Julius Constantinescu
În timp ce amicul Radu P. făcea nişte sandwich-uri în bucătărie, un miros acru mă izbeşte violent în nări. Ca orice musafir binecrescut, o vreme m-am ţinut discret de nas, evitînd să aduc vorba; pe măsură însă ce amicul continua să deschidă şi să închidă frigiderul, mirosul creştea în intensitate, devenind insuportabil. Nu mă mai confruntasem niciodată cu asemenea duhoare. Chiar şi în toaleta acceleratului Iaşi-Timişoara, în care făceam blatul pe vremea studenţiei, aerul era mai respirabil; pînă şi şobolanul pe care-l găsisem într-o stare avansată de putrefacţie la duşuri, în cămin, mirosea mai frumos; în fine, miasma ce venea din frigiderul amicului Radu P. era incomparabil mai respingătoare decît cea a ciorapilor ostăşeşti, putorile alea verzi de bumbac pe care le lipeam de tavanul dormitorului după o zi de instrucţie, cronometrînd timpul în care rămîneau fixate de tavan (în armata română eşti obligat să-ţi cureţi doar puşca, nu şi ciorapii).
“Băăă”, am urlat, “ce pute în halul ăsta??”. “Nişte brînză de-aia puturoasă. Am luat-o de la Paris”. “Bă”, zic, “am mai mîncat şi io, da’ ca asta nu puţea nici una”. “Mda”, admite amicul, “pute groaznic. Nici noi n-o mîncăm, da’ am dat o groază de bani pe ea şi sîntem prea zgîrciţi s-o aruncăm”.
De fapt, cred că amicul Radu P. ştie că stă pe o mină de aur – cine stăpîneşte brînza aia, stăpîneşte lumea. Cu ajutorul ei, poţi cuceri Constantinopolul în maximum 30 de minute: nu trebuie decît să o arunci peste ziduri şi să aştepţi ca garnizoana să deschidă porţile şi să fugă din oraş. De asemenea, poţi dispersa mulţimi ostile, deconspira lunetişti sau sparge falanga macedoneană ca pe popice. Singurii oameni din lume care nu pot fi răpuşi de brînza aia sînt călătorii din autobuzul 102; amicul Radu P. ştie, însă, că pînă şi aceştia pot fi puşi pe fugă rostind străvechea formulă magică: “Biletele la control”.