Julius Constantinescu
Profesorul Hossu Basarab avea un trup încă viguros, vagi cunoştinţe de limba engleză şi o sete cu adevărat remarcabilă, calităţi între care exista o interdependenţă strânsă. Vagile sale cunoştinţe despre limba lui Shakespeare, pe care în cursul dimineţii le transmitea unor elevi prostălăi de gimnaziu, îi aduceau un venit modest, suficient totuşi să-şi ostoiască setea; în fine, trupul viguros îi permitea să înghită cantităţi zdravene de alcool şi să reziste bine la umezeală atunci cînd nevoia îl împingea să înnopteze în vreun şanţ sau în vreun rondou jilav de flori.
Setea lui neobosită îl purta în multe locuri. Într-o singură zi, profesorul putea fi văzut la “Mexicul în flăcări” dezvăluindu-le studenţilor de la Facultatea de instalaţii proporţiile ideale de bere şi rom într-un trotil de calitate, la barul “Opera” dregându-se alături de grefierii de la Tribunalul Cluj sau certându-se la “Bardezi”-ul de pe Napoca cu Şuşcă, un profesor de franceză departe totuşi de anvergura sa. De asemenea, putea fi zărit la “Ema”, în cârciuma “Trei păduchi” şi, în general, în orice local de alimentaţie publică în care se servea alcool.
Profesorul Hossu Basarab consuma alcool şi la domiciliu, însă lipsa unui interlocutor îl împiedica să-şi egaleze performanţele outdoor şi îl silea să se limiteze la cantităţi oarecum moderate, accesibile chiar şi unui modest băutor ocazional. Mai în largul său se simţea la vecinul de deasupra, de care îl lega strâns pasiunea comună pentru băuturică. În bucătăria apartamentului de deasupra, profesorul a petrecut alături de vecinul său cumsecade multe nopţi, dezbătând o problematică diversă şi îngurgitând în paralel conţinutul a numeroase sticle, damigene şi alte recepiente.
Această perioadă dulce a luat sfârşit într-o seară călduţă de mai, cînd profesorul a comis o impoliteţe impardonabilă faţă de amabila sa gazdă: în timp ce aceasta se afla la toaletă, a ras cu egoism ultima jumătate de sticlă de ţuiculiţă, pretinzând ulterior cu neruşinare că pe fundul sticlei abia dacă mai fuseseră câţiva stropi. În urma acestei neînţelegeri, distinsul oaspete a fost azvârlit fără menajamente pe scări şi informat prin uşă că nu mai are ce să caute acolo, întrucât gazda nu suportă compania degradantă a beţivilor ordinari.
O vreme, profesorul Hossu Basarab a suportat situaţia cu demnitate, deşi zgomotul de voci ridicate şi zăngănit de sticle care se auzea din apartamentul de deasupra îi provoca suferinţe sufleteşti dintre cele mai mari. Când n-a mai putut răbda, şi-a făcut curaj, a dat pe gât o vodcă şi, înviorat de licoare, a sunat la uşa fostului său prieten. Dindărătul pragului, vecinul l-a privit cu răceală.
– Hossule, nu ţi-am zis că nu mai ai ce să cauţi aici?
– Bă, a strigat profesorul, mimând voioşia, stai aşa, că de altceva am venit. Mi-am scăpat cartea la tine pe balcon!
– Cum, că tu stai dedesubt?, l-a întrebat vecinul, cu luciditatea aia enervantă pe care ţi-o dă starea de trezie.
Profesorul Hossu Basarab prevăzuse însă posibilitatea de a fi chestionat în legătură cu modalitatea prin care îţi poţi scăpa cartea în balconul de deasupra.
– Bă, eram pe balcon şi citeam Shakespeare. În original! Şi, la un moment dat, marele Will e atât de fabulos, încât am strigat: “Iuhuuuu!” şi am aruncat cartea în sus.
Şi i-a arătat gestul său de extaz în faţa geniului marelui Will, gest care făcuse ca volumul pe care îl citea să aterizeze în balconul de deasupra.
– Din câte încercări?, l-a întrebat vecinul cu o voce spartă, şi i-a trântit uşa în nas.
– Şi cartea?, a gemut profesorul.
– Ţi-o arunc de la balcon, o găseşti pe alee.
Profesorul şi vecinul nu şi-au mai vorbit niciodată, însă această poveste poate fi ascultată şi astăzi la “Mexicul în flăcări”, spre deliciul studenţilor de la Instalaţii, cărora li se pare, de departe, cea mai bună istorie despre marele Will pe care au auzit-o vreodată.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, sigur o să-ţi placă şi acesta: