Daniela D.
Ori de câte ori se organizează un team building, dedic mult timp și multă creativitate pentru a imagina cele mai bune motive care să mă ajute să NU particip la el. Dacă mă poate salva de la acest supliciu, niciun motiv nu este exagerat, fie el si imoral. Odată am spus că a murit bunica, altădată că a făcut tata atac cerebral, iar cu altă ocazie că soțul meu s-a îmbolnăvit pe neașteptate de o boală tropicală misterioasă contractată din hipermarket și eu îl veghez cu dăruire la capul patului de spital.
Cred cu tărie că team building-urile sunt bune doar ca să te lămurești de ce nu îți plac colegii de serviciu. La serviciu te iei cu altele și ai doar un sentiment difuz de antipatie, aparent nejustificat. În team building înțelegi că ai intuit corect, ăia sunt cu adevărat niște prostovani a căror înțelegere a lumii înconjurătoare nu depășește câteva cifre înșirate într-un power point.
Contrar credințelor corporatiste, eu am părerea fermă că team building-urile nu sunt deloc utile succeselor capitaliste și cu atât mai puțin desăvârșirii individuale. Nici măcar o singură data nu m-am întors din team building în relații mai strânse cu colegii decât înainte de a pleca, decât dacă relațiile alea au fost de ură reciprocă.
O să va povestesc, pe scurt, un astfel de team building, ca să va faceți o idee.
Odată ne-au cărat într-o toamnă undeva la munte, să ne împrietenim în aer liber. Team building outdoor îi zice.
Era o vreme câinoasă, cât să îți fie milă și să dai un corporatist afară din casă. Ploua mărunt și rece, atunci când nu ploua cu găleata.
În prima zi ne-au împărțit pe echipe și ne-au trimis pe un traseu prestabilit, de pe care trebuia să culegem indicii ascunse prin niște scorburi și tufișuri. Echipa care ajungea prima la punctul terminus câștiga stima și respectul celorlați. Atunci vocabularul meu s-a îmbogățit cu cele mai lipsite de eleganță expresii. Am trecut cu converșii mei preaiubiți prin niște pâraie nămoloase, ca să găsesc sub un pietroi o hârtie pe care scria o ghicitoare a cărei rezolvare pur și simplu nu mă interesa, indiferent ce însemna asta pentru echipă.
A trebuit să jucăm pe parcurs niște jocuri cretine, în care ne-am încâlcit picioarele printre niște sfori, ținându-ne de mâini neapărat. Dacă scopul acestui exercițiu era să ne-o tragem la grămadă, aș fi înțeles. Dar componența grupului nu mă inspira și nu vedeam nicio altă rațiune pentru care să ne scălămbăim așa, oameni în toată firea. În orice caz, nu m-am simțit mai apropiată sufletește de colegul meu cu respirație de sconcs după ce a fost nevoie să ne ținem tandru de talie și să ne apropiem obrajii, ca să nu cădem în bot în noroi, că aveam sfoara aia legată de picioare. Aș zice că dimpotrivă. După aceea nu am uitat niciodată că îi pute gură și mă țin departe de el și în ziua de azi.
A doua zi a trebuit să ne cățărăm pe un munte, să ne dăm pe tiroliană. Drumul până la vârful muntelui, deși m-a pus la pământ la propriu – am vrut să mă întind și să mor, să se termine chinul – a fost un nimic față de groaza pe care am încercat-o văzând ce urma să se întâmple. Instalația de tiroliană unea două vârfuri de munte, între care era o prăpastie. În timp ce instructorul îmi monta harnașamentul ăla, care îmi era la fel de util la o adică precum vestele de salvare din avioane în cazul unor atacuri teroriste cu rachete, am început să îmi amintesc despre lucrurile importante pe care le părăseam în această lume. Apoi, de pe frânghia aceea, care părea incredibil de fragilă, am avut proasta inspirație să mă uit în jos. Undeva, la ani lumina distanță sub picioarele mele spânzurate în gol, casele păreau niște mușuroaie de furnici. Niciodată timpul nu a trecut atât de greu cum au trecut secundele alea. Când am simțit din nou pământul sub picioare, îmi venea să mă arunc în genunchi să-l pup, precum marinarii care stăteau luni întregi pe mare.
Chestia menită să sudeze relațiile dintre noi la exercițiul asta era că cel aflat deasupra prăpastiei era tras înapoi pe pământ cu o frânghie de către ceilalți, carevasazică revenirea lui depindea de efortul și voința echipei. Cu mine a fost în regulă, că am 50 de kile, dar un alt coleg avea 120. Să se ducă pe frânghie a mai fost cum a mai fost, dar când a trebuit să fie tras înapoi, doar echipa noastră nu a fost de ajuns. Au fost chemate ajutoare de la echipele concurente și, când, în sfârșit, omul a fost remorcat, toți aveau ochii scoși din orbite, venele de la gât gata să pocnească și sudoarea li se prelingea pe spinare. În plus, toată lumea îl ura fățiș pentru indolența de a fi devenit așa gras, cât să scoată în halul ăla sufletul din ei. Unul i-a și zis: “Bro, să pui mână să slăbești, că data viitoare te las deasupra prăpastiei să te mănânce vulturii”. Am impresia că nici relația colegului obez cu echipă nu a fost remarcabil îmbunătățită după această experiență.
În una din seri s-a organizat o petrecere într-un club. Ce pot face împreună niște oameni care nu se plac? Beau. Până când au reușit să se îmbete, petrecerea a fost un insucces desăvârșit. După ce s-au îmbătat, am început să mă distrez. Urâtul departamentului s-a dovedit a fi un dansator de o senzualitate exacerbată, a împins-o pe fata de la bară cât colo și a început să unduiască el, eliminând din articolele de îmbrăcăminte de pe el pe cele în surplus până a rămas în chiloții chinezești de 2,5 lei perechea. Un altul s-a dus la șefa lui pe care o ura, și-a dat brusc pantalonii jos, s-a întors cu spatele și i-a cerut imperativ să îl pupe în cur.
Senzația serii a fost însă, de departe, o colegă de la contabilitate. Înălțime 1,50 m, aproximativ 65 de kilograme, păr șaten spalacit prins în coadă de cal, ochelari și o ușoară mustață. Colega era o introvertită, nu vorbea decât rareori cu cineva, nu știam despre ea decât că este măritată. Nu știm ce resorturi interioare s-au declanșat în ea când s-a îmbătat, că a început să agreseze sexual bărbații din firmă, spre uluirea celor care nu își imaginau că ea este aptă de a face sex, mai exact spre uluirea tuturor. Unuia a încercat să îi scoată penisul din pantaloni, solicitând insistent să îi facă o felație, iar pe altul nu a apucat decât să îl pipăie pe prohab, că ăla a fugit de parcă l-ar fi urmărit Godzilla. Apoi s-a îndreptat ca în transă către directorul de audit, s-a aplecat spre el, privindu-l fix în ochi de după ochelarii ei cu ramă neagră și a început să își sugă lasciv degetul arătător, după care și-a mângâiat cu el buzele uscate, sugerând lucruri la care nimeni nu voia să se gândească ori, cel puțin, nu cu ea protagonistă.
Luni la serviciu se vorbea numai despre asta. Marți a fost convocată la cercetare disciplinară și a fost concediată pentru încălcarea valorilor morale ale companiei. Carevasazică nici ei nu prea i-a priit team building-ul.
D-aia zic, nu știu cui îi prind bine team building-urile astea, că eu nu știu pe nimeni căruia să îi fi ajutat la ceva.
Următorul team building e în toamnă. Am început deja să aloc 15 minute pe zi identificării unui motiv pentru care îmi este absolut imposibil să particip.