Daniela D.
Seară de vară… Am mâinile umede, inimă îmi bubuie în piept, buzele îmi tremură.
“Nu o să mă descurc, nu pot, nu pot să fac asta”, îi spun, respirând greu. “Toata lumea poate”, îmi spune el, ușor plictisit. “E mai greu la început, dar o să te obișnuiești. O să înveți cum se face și apoi totul o să meargă de la sine, o să vezi. Hai, liniștește-te și pregătește-te să începem.”
Sângele îmi năvălește în urechi, nu mai aud nimic. De undeva, de departe, îi aud vocea aspră și ușor iritată: “Nu am toată seară la dispoziție. Ești pregătită să îi dăm drumul?”
Da, spun încet.
“În sfârșit!” zice el. “Deci: asta din fața ta e volanul. Mâinile se țin pe volan la 10 și 10. La picioare ai trei pedale: accelerație, frână și ambreiaj. Ăsta de aici e schimbătorul de viteze, care transmite … mă rog, lasă că nu îți mai zic de-astea. În oglinzile astea te uiți să nu îți vină cineva din spate, dar tu trebuie să te uiți în majoritatea timpului în față…”
Eram la prima mea lecție de șofat, după cum v-ați dat seamă într-un târziu, după ce ați crezut că… Dar nu, eram la prima mea lecție de șofat.
Școală de șoferi a fost cea mai dificilă, traumatizantă și istovitoare școală pe care am făcut-o vreodată. După fiecare lecție îmi spuneam că a fost ultima. Că o să merg toată viață cu troleul și asta e, dar eu nu o să mai conduc niciodată, niciodată.
Deodată, matematica pe care am urât-o întotdeauna mi s-a părut un fleac. Dacă îmi cerea cineva să aleg între a face facultatea de matematică și școală de șoferi, aș fi ales fără să clipesc facultatea de matematică, cu mențiunea că mă bag și la doctorat după aia. Numai că nu m-a întrebat nimeni asta și cu diplomă de la facultatea de matematică nu poți să circuli pe șosea cu automobilul.
A doua oară când ne-am întâlnit, instructorul m-a pus să conduc în intersecția de la Unirii. În acel moment s-a întâmplat ca toate mașinile din toate sectoarele Bucureștiului să traverseze intersecția de la Unirii. Cred că tot restul Bucureștiului era complet pustiu, căci toate mașinile se adunaseră acolo, în locul acela pe care urma să îl traversez eu. Și toate voiau să mă ciocnească pe mine, care încurcam pedalele, acceleram când trebuia să pun frână și viceversa, confundam stânga cu dreapta, semnalizam haotic și opream motorul de mai multe ori consecutiv în mers.
În seara aceea am clacat. M-am întors acasă răvășită și plânsă. Când m-a văzut așa, știind că vin de la lecția de șofat, iubitul meu, un tip foarte temperamental și protector, s-a precipitat spre încălțările de pe hol, bâlbâindu-se furios: “Ce ți-a făcut, că îl omor?” I-am zis să îl lase în pace, și așa are o meserie grea, să înveți femei să conducă reprimându-ți instinctul de a le ucide, ca să nu le dai drumul în trafic singure la un moment dat, necesită un psihic de fier, mă gândesc.
La altă lecție, în poligon, am culcat toate jaloanele pe care trebuia să le ocolesc, ca și cum mi s-ar fi cerut să le pun la pământ pe toate, să nu mai rămână niciuna pe verticală.
La parcări mi-am adus instructorul la exasperare. Eram mereu pe punctul de a avaria atât mașinile lângă care trebuia să parchez, cât și Dacia lui. A ieșit să se calmeze. A zis: “Eu o să ies acum puțin, mă întorc repede.” A ieșit și a lovit cu piciorul în bordură de vreo 10 – 15 ori cu furie. Apoi s-a întors și a zis calm: “Mai încercăm o dată.”
Când ne-am despărțit, la sfârșitul școlii, amândoi am fost fericiți, dar el părea mult mai fericit decât mine. Și așa, ușurat.
Lucrurile s-au schimbat mult de atunci. Conduc binișor, aproape că un bărbat. Exact ca un bărbat nu am cum, pentru că nu pot învinge legile geneticii.
Bărbații se nasc cu schema motorului cu ardere internă înscrisă în ADN, iar pesemne la maternitate bebelușii băieți se deosebesc de bebelușii fetițe prin faptul că primii țin în mânuțe un volan imaginar pe care îl rotesc tot timpul în aer deasupra capului.
Așa că e normal ca bărbații să conducă mai bine decât femeile și, pentru că e o chestie naturală, nici măcar nu e meritul lor. Nu ar trebui să facă atâta caz de asta.