Monica Ionescu
Ȋn decembrie 1989 aveam 13 ani. Toate curgeau calm, în ordinea firească a lucrurilor. Luna decembrie ne-a prins cu de toate: puţin mălai, doi-trei cartofi, nişte glucoză pitită bine de mama ca să o aibă la Crăciun, de pus în pom pe post de ciocolată, ultima porţie de ulei pe cartelã, pe anul respectiv, o duceam cum nu se poate mai bine. Asteptam cu nerăbdare vacanţa de iarnă să putem s-o tulim cu toţii la Coţuşca*, la bunici, unde ne aşteptau porcul, făina, zahărul, brânza, ouăle… Nu’ş cum naiba, ei aveau şi noi nu prea, dar ăsta a fost un mister care s-a întreţinut cu sfinţenie chiar şi după Revoluţie, ca să nu-mi stric amintirile frumoase despre Epoca de Aur, când aveam de toate şi, în plus, o Dacia.
Şi, iată, vacanţa a sosit. Odată cu ea, s-a dus naibii totul!
***
Era 22 decembrie. Mă târâie mama cu ea la maşină, să mergem să facem plinul la Peco pentru plecare, pe cartela pe care învăţase să o retuşeze, aşa încât să mai putem umple şi două canistre, să avem la întoarcerea de la ţară. La benzinărie, coadă. Benzinăria, lângă FNC-ul unde lucra tata, inginer. Poftim civilizat la coadă şi stăm. La difuzoarele benzinăriei zicea cineva nişte cuvântări sau aşa ceva, un fel de pârâituri, pocnituri, sfârâituri, “trei culori…”, iar pârâituri, iar sfârâituri şi, la un moment dat, o voce clară: “odiosul dictator şi sinistra lui soţie au fugit din … “. Toată lumea încremenise. Mama, femeie cu spirit, odatã se scutură şi-i trage un ţipăt: “După eeeel, nu-l lăsaţi sa fugă!”, se uită roată şi mă fixează: “Stai aici, să-l chem şi pe tac’tu, să mergem după ÃSTA!”. Rămân cuminte în maşină, în jurul meu cetăţenii se agitã, se foiesc, claxoneazã; apare mama. “Tac’tu zice că nu poate ieşi din întreprindere, i-au închis înăuntru. Da’ o să sară gardu’ şi vine la Casa Albă”. Nu, nu în SUA. În centru, în Ploieşti, la primărie.
Mă albesc, simţeam o spaimă aşa, dar nu înţelegeam mai nimic, atât că mama era foarte entuziasmată şi am presupus că e din cauză că a luat multă benzină şi că n-a plătit-o şi avem de toate, plus Dacia.
O zbughim elegant. Pe drum către Casa Albă se decretează şi zi de încasat salariul pe luna decembrie, aşa că tragem şi o fugă la şcoala maică-mii să-l ridicăm. Nu întârziem mult, ne mai întâlnim şi cu un nene, îl ştiam fotograf, de fapt, unul dintre beţivii prietenii lu’ tata, îl încarcă mama şi p-ăla în maşină şi hai, la Revoluţie!
În centru, puhoi. În faţa primăriei alt puhoi, de militari. Mă smuceşte maică-mea din maşină, îl abandonează pe nenea pe la Omnia, sa imortalizeze evenimentele, mă trage după ea, îşi face loc printre oameni şi mă trezesc direct în faţa unor tineri drãguţi cu nişte puşcoace îndreptate spre noi. Maică-mea, odată o văd că se luminează la faţă. “Păi bine, mãi Căline, aşa ai ajuns?!”. “Mă iertaţi, tovarăşa învăţătoare, ştiţi, ce să facem… . Haideţi, vă rog io frumos, nu staţi aici, că nu se ştie…”. “Vaai, Căline, dacă ştiam… te mai învăţăm EU carte? Cã ţi-am pus stiloul in mânã! Ia, hai, dă-te la o parte, nu ţi-ar fi ruşine…”, şi mi ţi-l împinge pe ăla într-o parte, se înfige bine în picioare şi, cu hotarâre si aplomb, se adreseazã în neant: “JOOOOS RASPUUUUTIIIIIN!”
În spate, mulţimea, curentatã, o aclameazã! Încurajată de efectul obţinut, urlă iar: “ Jooos Rasputin! Jooos criminalu’!”. Puhoiul, după ea! “Jos Ras-pu-tin, jos Ras-pu-tin!”. Încep să mă rog de ea, hai, mamă, acasă, că mi-e frică, hai, lasă-l pe Rasputin în pace, hai, că uite soldaţii, ne omoară. Mama mă linişteşte: “cum să ne omoare, mamă, că pe jumate i-am învăţat carte!”. În fine, nu mai zic nimic, şi încep să înaintez periculos către mulţimea soldăţească, împinsă de la spate de mulţimea tovărăşească. Mama, în fruntea cavaleriei, cu Rasputin. La un moment dat, până să o pierd, îmi spune: “fugi la Hale şi sun-o pe sor’ta, zi-i să vină imediat la revoluţie, să-l dăm jos pe Rasputin. Şi sună la FNC, la tac-tu şi zi-i să vină aici, da’ repede.” N-am mai văzut-o, dar îndreptându-mă spre hale, încă o auzeam: “Huo, criminalul, huo Rasputin” şi mulţimea după ea.
***
La Hale, telefonul era liber. Din Hale, un ţigan fugind cu un copan picorom urla: “băăă, uite cum mănânc dân tovarăşa Elena Ceauşescu!”. M-am uitat la copan, dar eram uşor nelămurită: tovarăşa avea coc şi era elegantã, la televizor. Nu o văzusem niciodată aşa, sub forma unui copan picorom. Am sunat acasă, 33004, i-am raportat ce-a spus mama, soră-mii, în timp ce ea mă ameninţa cu nişte vătămări corporale grave dacă nu-mi mişc curul picoarele acasă, altfel rămân pe afară, să mă omoare teroriştii arabi. Hî? Întrerup convorbirea şi o zbughesc la 30 (autobuzul), de frica teroriştilor pe care sor’mea îi pusese să mă omoare şi ajung cu inima sloi acasă.
Mă bag în fotoliu, cu soră-mea, la televizor. Se înnoptase şi era Telejurnalul. Încet, încet, încep să înţeleg ce se petrece. Tovarăşul şi tovarăşa au plecat pentru că poporul nu mai suporta NEAJUNSURILE (neajunsuri??), acum poporul ocupase nişte instituţii, era puţină debandadă, însă se lucra la asta, întrerupem telejurnalul din motive tehnice, mira. Adorm. Eram obosită frântă.
***
Mă trezesc, nu ştiu ce oră era, nici ce zi, în casă linişte. Mi se face foame. Sor’mea mă bodogăne, curăţă un cartof, îl prăjeşte, “na, crapă-n tine, ne-au lăsat ăştia singure, poftim, hai, mişcă la colţ de ia pâine!”, cu toate ca aveam de toate. Nu comentez, iau cartela, mă îmbrac, alerg la Alimentară, mă strecor, iau o pâine, dau cartela, ies, fug, ajung acasă. Tata, vesel, fericit, în prag, cu un bidon mare de vin din ăla pregătit de Crăciun, pleca. Un’te duci, tată? La mă-ta, la Revoluţie, e-n balcon, ţine oamenii acolo să luptăm cu teroriştii. Îmi rechiziţioneazã pâinea şi pleacă.
Dăm drumul la tv, la fel, ori mira, ori nişte agitaţi care tot intrau şi ieşeau din jurnal, ţipau tot felul de chestii, plus nişte neni serioşi care anunţau că apa la robinete e otrăvită şi să nu bem, motiv pentru care n-am băut nimic, în afară de nişte moare de varză, că aia mai aveam lichid prin casă, în rest aveam de toate. Teroriştii erau peste tot, de câteva ori am fost convinsă că şi vecinul de lângă era terorist, auzeam tot felul de pocnituri şi păcănituri prin pereţi, credeam că trage cu arma; în schimb, vecinul de deasupra era antiterorist, că bătea încontinuu în calorifer, sa încetam cu păcăniturile, chiar dacă nu erau de la noi.
*Coţuşca – o comună situată în judeţul Botoşani, la aprox. 12 km de frontiera cu Rep. Moldova.
– va urma –