Revoluţia de la Ploieşti (1)
Monica Ionescu
Ȋn decembrie 1989 aveam 13 ani. Toate curgeau calm, în ordinea firească a lucrurilor. Luna decembrie ne-a prins cu de toate: puţin mălai, doi-trei cartofi, nişte glucoză pitită bine de mama ca să o aibă la Crăciun, de pus în pom pe post de ciocolată, ultima porţie de ulei pe cartelã, pe anul respectiv, o duceam cum nu se poate mai bine. Asteptam cu nerăbdare vacanţa de iarnă să putem s-o tulim cu toţii la Coţuşca*, la bunici, unde ne aşteptau porcul, făina, zahărul, brânza, ouăle… Nu’ş cum naiba, ei aveau şi noi nu prea, dar ăsta a fost un mister care s-a întreţinut cu sfinţenie chiar şi după Revoluţie, ca să nu-mi stric amintirile frumoase despre Epoca de Aur, când aveam de toate şi, în plus, o Dacia.
Şi, iată, vacanţa a sosit. Odată cu ea, s-a dus naibii totul!
***
Era 22 decembrie. Mă târâie mama cu ea la maşină, să mergem să facem plinul la Peco pentru plecare, pe cartela pe care învăţase să o retuşeze, aşa încât să mai putem umple şi două canistre, să avem la întoarcerea de la ţară. La benzinărie, coadă. Benzinăria, lângă FNC-ul unde lucra tata, inginer. Poftim civilizat la coadă şi stăm. La difuzoarele benzinăriei zicea cineva nişte cuvântări sau aşa ceva, un fel de pârâituri, pocnituri, sfârâituri, “trei culori…”, iar pârâituri, iar sfârâituri şi, la un moment dat, o voce clară: “odiosul dictator şi sinistra lui soţie au fugit din … “. Toată lumea încremenise. Mama, femeie cu spirit, odatã se scutură şi-i trage un ţipăt: “După eeeel, nu-l lăsaţi sa fugă!”, se uită roată şi mă fixează: “Stai aici, să-l chem şi pe tac’tu, să mergem după ÃSTA!”. Rămân cuminte în maşină, în jurul meu cetăţenii se agitã, se foiesc, claxoneazã; apare mama. “Tac’tu zice că nu poate ieşi din întreprindere, i-au închis înăuntru. Da’ o să sară gardu’ şi vine la Casa Albă”. Nu, nu în SUA. În centru, în Ploieşti, la primărie.
Mă albesc, simţeam o spaimă aşa, dar nu înţelegeam mai nimic, atât că mama era foarte entuziasmată şi am presupus că e din cauză că a luat multă benzină şi că n-a plătit-o şi avem de toate, plus Dacia.
O zbughim elegant. Pe drum către Casa Albă se decretează şi zi de încasat salariul pe luna decembrie, aşa că tragem şi o fugă la şcoala maică-mii să-l ridicăm. Nu întârziem mult, ne mai întâlnim şi cu un nene, îl ştiam fotograf, de fapt, unul dintre beţivii prietenii lu’ tata, îl încarcă mama şi p-ăla în maşină şi hai, la Revoluţie!
În centru, puhoi. În faţa primăriei alt puhoi, de militari. Mă smuceşte maică-mea din maşină, îl abandonează pe nenea pe la Omnia, sa imortalizeze evenimentele, mă trage după ea, îşi face loc printre oameni şi mă trezesc direct în faţa unor tineri drãguţi cu nişte puşcoace îndreptate spre noi. Maică-mea, odată o văd că se luminează la faţă. “Păi bine, mãi Căline, aşa ai ajuns?!”. “Mă iertaţi, tovarăşa învăţătoare, ştiţi, ce să facem… . Haideţi, vă rog io frumos, nu staţi aici, că nu se ştie…”. “Vaai, Căline, dacă ştiam… te mai învăţăm EU carte? Cã ţi-am pus stiloul in mânã! Ia, hai, dă-te la o parte, nu ţi-ar fi ruşine…”, şi mi ţi-l împinge pe ăla într-o parte, se înfige bine în picioare şi, cu hotarâre si aplomb, se adreseazã în neant: “JOOOOS RASPUUUUTIIIIIN!”
În spate, mulţimea, curentatã, o aclameazã! Încurajată de efectul obţinut, urlă iar: “ Jooos Rasputin! Jooos criminalu’!”. Puhoiul, după ea! “Jos Ras-pu-tin, jos Ras-pu-tin!”. Încep să mă rog de ea, hai, mamă, acasă, că mi-e frică, hai, lasă-l pe Rasputin în pace, hai, că uite soldaţii, ne omoară. Mama mă linişteşte: “cum să ne omoare, mamă, că pe jumate i-am învăţat carte!”. În fine, nu mai zic nimic, şi încep să înaintez periculos către mulţimea soldăţească, împinsă de la spate de mulţimea tovărăşească. Mama, în fruntea cavaleriei, cu Rasputin. La un moment dat, până să o pierd, îmi spune: “fugi la Hale şi sun-o pe sor’ta, zi-i să vină imediat la revoluţie, să-l dăm jos pe Rasputin. Şi sună la FNC, la tac-tu şi zi-i să vină aici, da’ repede.” N-am mai văzut-o, dar îndreptându-mă spre hale, încă o auzeam: “Huo, criminalul, huo Rasputin” şi mulţimea după ea.
***
La Hale, telefonul era liber. Din Hale, un ţigan fugind cu un copan picorom urla: “băăă, uite cum mănânc dân tovarăşa Elena Ceauşescu!”. M-am uitat la copan, dar eram uşor nelămurită: tovarăşa avea coc şi era elegantã, la televizor. Nu o văzusem niciodată aşa, sub forma unui copan picorom. Am sunat acasă, 33004, i-am raportat ce-a spus mama, soră-mii, în timp ce ea mă ameninţa cu nişte vătămări corporale grave dacă nu-mi mişc curul picoarele acasă, altfel rămân pe afară, să mă omoare teroriştii arabi. Hî? Întrerup convorbirea şi o zbughesc la 30 (autobuzul), de frica teroriştilor pe care sor’mea îi pusese să mă omoare şi ajung cu inima sloi acasă.
Mă bag în fotoliu, cu soră-mea, la televizor. Se înnoptase şi era Telejurnalul. Încet, încet, încep să înţeleg ce se petrece. Tovarăşul şi tovarăşa au plecat pentru că poporul nu mai suporta NEAJUNSURILE (neajunsuri??), acum poporul ocupase nişte instituţii, era puţină debandadă, însă se lucra la asta, întrerupem telejurnalul din motive tehnice, mira. Adorm. Eram obosită frântă.
***
Mă trezesc, nu ştiu ce oră era, nici ce zi, în casă linişte. Mi se face foame. Sor’mea mă bodogăne, curăţă un cartof, îl prăjeşte, “na, crapă-n tine, ne-au lăsat ăştia singure, poftim, hai, mişcă la colţ de ia pâine!”, cu toate ca aveam de toate. Nu comentez, iau cartela, mă îmbrac, alerg la Alimentară, mă strecor, iau o pâine, dau cartela, ies, fug, ajung acasă. Tata, vesel, fericit, în prag, cu un bidon mare de vin din ăla pregătit de Crăciun, pleca. Un’te duci, tată? La mă-ta, la Revoluţie, e-n balcon, ţine oamenii acolo să luptăm cu teroriştii. Îmi rechiziţioneazã pâinea şi pleacă.
Dăm drumul la tv, la fel, ori mira, ori nişte agitaţi care tot intrau şi ieşeau din jurnal, ţipau tot felul de chestii, plus nişte neni serioşi care anunţau că apa la robinete e otrăvită şi să nu bem, motiv pentru care n-am băut nimic, în afară de nişte moare de varză, că aia mai aveam lichid prin casă, în rest aveam de toate. Teroriştii erau peste tot, de câteva ori am fost convinsă că şi vecinul de lângă era terorist, auzeam tot felul de pocnituri şi păcănituri prin pereţi, credeam că trage cu arma; în schimb, vecinul de deasupra era antiterorist, că bătea încontinuu în calorifer, sa încetam cu păcăniturile, chiar dacă nu erau de la noi.
*Coţuşca – o comună situată în judeţul Botoşani, la aprox. 12 km de frontiera cu Rep. Moldova.
– va urma –
Frumos la Cotusca. Au renovat si caminu’ coltural… 🙂
Frumos scrie tovarasa Ionescu, mi s-a zburlit parul. N-as vrea sa tipe maica-sa la mine.
Eu cred ca inca mai am vecini care au fost teroristi la Revolutie sau macar securisti pe vremea cealalta.
Păi bine, tovarăşe Constantinescu, la ora asta se pune aşa bunătate de text?
Monicutaaaaaaaaaaaaaa, fatha lu’ mama! 😡
Republicana den Ploiesti, bre ?
Vai de capul meu 🙂
Rasputin? Cre’ ca era vorba de Raskolnikov! Pa’erea mea! :))
Oricum, genial text Monica! Parintii tai traiesc?
@Dan1: Doar mama.
@monica: Rasfat-o, ca merita! Mai baga câte un “bbbb”, când vorbiti la telefon, un “aaaa”, un ¨îîîî…”, ceva! :))
@Dan1: Nici nu-ţi poţi închipui… :))
@Dan1: …daca apuc… 😀
Spune-mi, te rog, că ai carnet de victimă a revoluției!! =))
L.E. Când ai avut timp să scrii textul ăsta, că toată ziua o arzi pe fb?:-O
@sebra: (pai n-am, ce, d-aia am murit io la revolutie?)
si 2. 😀
@sebra, intrebarea e cand a avut timp admin sa citeasca e-mailul Ioneascai, ca toata ziua da like pr.istelor. (Pozei mele cu bradut n-a dat. :)) )
@Ciprian: Da-i si tag, sigur te va remarca. :))
@Mariana: mvaaai, Mariana, da’ ce idei crestinesti ii dai bietului om… 😀
@monica: Cum ma stii, nimic mai mult.
@Ciprian:
A mers pe încredere!:))
@Mariana Aoleu! :)) Nici eu nu-i suport pe cei care eticheteaza.
Esti din Ploieeeeeeesti !!! Acum imi explic unele chestii,cum ar fi ca-mi plac textele tale.Si eu,tot ploiestean,tot in piata,da’ nu racneam “jos Rasputin” ca eram oleaca ragusit.La aglomeratia din 89′ aveam dublul varstei tale….
Monica, mama ta este o grozava ! jos Rasputin 🙂
deci, bogatia celor din Cotusca provenea din faptul ca-s botosaneni sau din vecinatatea cu Republica Moldova? Ca n-am inteles….
N-o cunosc, domnilor, si la mine in sat n-a fost nicio revolutie.
Ole, ole, Rasputin nu mai e.
Da, romantic ! -:) Aveam 19 ani atunci, nu 13. Au fost SI parti romantice, recunosc…
La noi au iesit unii la primarie (de ce toata lumea se strangea la primarie?), au fluturat un steag (n-a stat nimeni sa-l gaureasca, stricau steagul) si dupa aia s-au dus toti acasa ca s-a facut seara. Aaa, da, si fantanile erau otravite, nu numai apa de la robinete.
Ce e ala copan picorom?:-?
@dio: Pfoaaa, nu stii ce e ala pui picorom?!
@Mariana: Ma scuzati, sunt mai micuta…
Cel mai bun text despre revolutia traita in direct pe care l-am citit pana acum…
@Mariana: Nici eu nu ştiu. Dacă era pentru export, cumva, atunci cu atât mai mult… 😛
@dio: Dio, draga, e de inteles.
@Mariana: fata, nu toti am avut pile! :d
@Cms: nu era pentru export, era pentru un “circuit inchis”.
Bun. Puiul picorom era un pui intreg, afumat sau, in unele cazuri, se faceau doar copanele afumate. O trista replica este copanul asta de pui afumat din comert. Ideea e ca se procurau greu si numai daca aveai “pile” “relatii” “cunostinte” pe la avicole. Cum tata era inginer agronom, multi dintre colegii lui de facultate ajunsesera, in functie de specializari, in astfel de locuri: unul- la fermele de pui, unul- la viticola, etc. Si, cand avea noroc, mai putea face cate un troc cu ei si apucam si noi un astfel de pui. Se aduceau uneori si in magazine, dar se dadeau “pe sub mana”, drept pentru care foarte putini reuseau sa prinda o astfel de raritate.
@Cms: si tu esti mititel, doc? 😛
Era un pui intreg afumat, imbracat intr-o plasa rosie. Buun!
@Mariana: deci asa se vad diferentele care ne apropie, fata! Uite si tu cat am scris!Si cat de simplu era! :))
Simplu, simplu! Nomenclaturistelor! Eu eram din familie de intelectuali abstrusi, ii stiam doar pe Fratii Petreus.
Amintiri ale unui trecut apus, dar care si-a pus amprenta pe noi. Am pastrat pana nu demult cartele de paine, carne si oua, sa le arat copiilor mei.Le-am aruncat in urma cu cateva luni. Nu cred ca mai doresc sa stie baiatul meu in ce regim de teroare, saracie si umilinta am trait. Nici nu doresc sa-l fac sa inteleaga prin ce am trecut.
@ErRon: nici nu stiu ce sens ar mai putea avea.
@Lepka: Cre’ca din faptul ca erau consateni cu fostul primar al Iasului si fost ambasador al Ro in Cuba,Constantin Simirad. Ambele, functii post-decembriste, bineinteles 😀
@miki: De fapt, Simirad cel de la Iasi fuse frate cu un alt Simirad, de pe la Ghireni, daca imi amintesc bine.
@miki: deci e frate cu unu’, Gicuta, invatator de la Ghireni, ca d-aia il stie mama. m-am documentat. 😀 Si nu cred ca d-aia aveau de toate, totusi. 🙂
@ erron – paine si oua pe cartela ? La noi – in Iasi – n-a fost asa ceva
Oricum, unul dintre paradoxurile comunismului -nu puteai cumpara nimic , dar ,desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate. 🙂
@raluiuliana: Dar cu ce preţ?
Mama făcea prăjituri pentru nişte vânzătoare de la alimentara pentru a putea primi şi noi ingrediente pantru câte o prăjitură!Mama a fost învăţătoare; şi acum îi dau lacrimile când îşi aminteşte că la un Crăciun nu avea decât 3 ouă şi a făcut trei prăjituri cu ele, îţi dai seama ce bune or fi fost!Pe o cartelă se dădeau 7 ouă ,si uneori, nu se dădeau decât pe două cartele odată. Trebuia să stăm două persoane să luăm pentru toată familia! Şi da, pâinea era pe cartelă, tăia vânzătoarea ziua cu pixul când luam porţia!
@raluiuliana
Toata lumea avea de toate ? Eu imi aduc aminte de un biet batran care plangea ca nu a reusit sa ia o sticla de lapte dupa ce statuse la o coada kilometrica,spunea ca are sotia bolnava acasa,la pat si ca nu mai manaca nimic de cateva zile doar lapte bea putin daca i se da.Dar lapte nu mai era…
1989
Nu stiu cum a fost in zona dumneavostra , dar in Iasi si in Bucovina painea a fost mereu la dicretie.Chiar si in sat era proaspata – desi de cele mai multe ori se gasea doar paine intermediara – exact cea pe care o vanam toti acum. Cat despre oua , unt , portocale , sau habar n-am ce altceva – trebuia sa fii pe faza atunci cand ” se dadeau”, dar erau. Am prins suficient din perioada aceea – am stat si eu la cozi – dar ceea ce povestiti dumneavoastra parca e de pe alta lume. Unde ziceti ca era painea pe cartela? Eu retin bine ca pe cartela erau zaharul, uleiul, benzina – niciodata painea. Nu.mi aduc aminte daca la magazinul din satul bunicilor erau sau nu oua – dar ,in mod cert, era bine aprovizionat. Probabil dumneavoastra erati foarte mica , si va bazati doar pe relatarile , uneori exagerate, ale altor persoane. Eu imi amintesc cum “batea vantul ” prin galantare la macelarie , ca mama facea aprovizionarea cu oua de Pasti, de exemplu , cu macar trei saptamani inainte , ca ouale acelea stateau in faina , sa nu se altereze.Lactate cumparam de la tarani.Cat despre prajituri , torturi,retin ca nu lipseau niciodata. Mereu era ceva dulce prin casa. Iar parintii mei erau muritori de rand , nu faceau parte din asa numita nomenclatura. Mama nici macar n-a reusit sa intre in partid , desi s-a straduit – avea dosar prost, provenea dintr-o familie cu prea multi intelectuali si tarani chiaburi la activ.Tata a fost membru de partid, si probabil , de fapt in mod sigur , as fi ajuns si eu membru de partid model :). N-am mai apucat…
Si nici macar nu erau vanzatori pe la vreo alimentara – amandoi aveau munca de birou , la intreprinderi.Nu aveau ce troc sa faca.
Dar in satul bunicilor nua fost niciodata colectiva , iar Iasi este, totusi, un oras mare .Cine stie, prin alte colturi ale tarii o fi fost altfel.
De fapt, cred ca lumea n-a iesit in strada pentru ca lipsea painea pe masa. Nici pentru ca apa calda era doar o zi da, o zi ba . Sau pentru ca se inmultisera penele de curent. Oamenii se saturasera de dictatura , trageam toti cu ochiul , la propriu – ca toti iesenii aveam antene ” de prins rusii” – la perestroica din ograda vecinului. Imi aduc aminte ca atunci cand a cazut regimul comunist , ma bucurasem la ideea ca , gata , de-acum voi avea libertatea de a putea calatori oriunde , ma si vedeam cu ruxacul in spinare
nu vreau sa incing o polemica , sper ca nu va degenera in discutii politice . Eu m-am minunat doar, la ideea painii rationalizate
Adio, pui afumat.
@raluiuliana
raspunsul scurt: la Cluj
1/2 paine de persoana pentru 1 zi; pe cartela (arata cam ca un calendar mic de buzunar, de fapt era de dimensiune mai mica si nu se elibera duplicat in caz de pierdere) era trecut si numarul de persoane. Mai “amuzant” era când se termina painea desi era pe cartela si desi ai stat la coada 2 ore. Si nu se “dadea” retroactiv. Daca azi nu ai cumparat painea, indiferent de motiv, nu puteai cumpara maine dublu. Doar daca aveai “pile”
banane: o data pe an, inainte de Craciun. Au fost ani.. fara.
Citrice: portocale, nu prea, cel mult de doua-trei ori pe an. Cele mai multe le-am vazut (ma refer la lamai) imediat dupa accidentul de la Cernobîl
ulei, oua, unt: pe cartela
….
dar mai bine ma opresc. bad memories
@CID:
Imi aduc aminte ca pe la inceputul anilor ’70 bunica venea de la piata dupa cateva ore si expresia era de fiecare data ‘am stat la o coada nesfarsita si s-a terminat’, motiv de amuzament pentru mine care eram in liceu.
@raluiuliana: La Bucuresti – cred ca erau 400 grame de persoana pe zi.
@raluiuliana: multumesc, am inteles acum de ce Iasi-ul voteaza mereu, dar mereu, cu PSD-ul.
In toata Prahova: pe cartela, o jumatate de paine de persoana pe zi. Painea era din ce in ce mai mica, iar cozile din ce in ce mai mari. De mancare oricum nu prea se gasea. Ai mei faceau naveta de doua ori pe luna (la “avans” si la “lichidare” ) la Bucuresti, unde stateau la cozi imense pentru mezeluri, faina, zahar, ulei, unt si daca aveam noroc, ciocolata.
Când am citit titlul m-am gândit imediat la Candiano Popescu.
mda, eu sunt unul dintre militarii care au stat in fata la Casa Alba din Ploiesti in acel momente, pentru noi n-a fost deloc distractiv
au fost momente tensionate…
@dan stan: Spune-mi te rog,aveati in arma munitie ? Eu eram in multime si se zvonea ca nu aveti gloante deloc sau doar “oarbe”.
Din câte stiu eu, armata nu avea gloante oarbe, pentru ca armata nu era gândita sa actioneze contra populatiei. Ori munitie de razboi (probabil 5 cartuse, nu un încarcator întreg de 30), ori încarcatoare goale.
Trupele MI probabil ca aveau si gloante oarbe si de cauciuc dar si munitie de razboi.