Monica Ionescu
În faţa mea stau două pupeze. Aşteaptă să se îmbarce. În jur se vorbesc germana şi, sporadic, engleza, franceza, neerlandeza. Din murmurul babilonic al porţii de îmbarcare se disting două ciripituri: pupezele.
– Auzi, fatî, da’ sî ştii cî data viitoari o sî şier bilieti la clasa-ntai, sî vidiem…
– Şi sî vidiem, fatî-hai ?
– Îs curioasî, tu, sî viediem şî ni dă ÎN PLUS? Ni dă avion cu roati?
Avionul îşi începe tura de pistă, până la marcajul pentru decolare. Turează ritmat motoarele, dar nu face efort. E cărat o perioadă de o maşinărie, de fapt o maşinuţă în comparaţie cu butelcuţa zburătoare. Cu un zvâc tremurat, decolează. Sunt la business class, pesemne, că simt “roatili” cum intră cuminţi în locaşul lor, la desprinderea de sol.
– Fă, şi misto îi ! Aista chiar ari roati!, se aude gângurind bibilica blonzie. Tu şi vriei, o cafia sau un jîn, cî aşa-i la clasa-ntâi !