Monica Ionescu
Despre cum e bărbatul când e niţel bolnăvior s-au scris, cred, biblioteci. Hiroshima şi Nagasaki sunt flecuşteţe în comparaţie cu bubiţa la degetul unui bărbat. Buuun, să trecem, deci, peste teorii.
Bunul meu prieten, aflu de la un alt prieten, e bolnăvior, are nu-ş ce colită, enterită, enterocolită, toxiinfecţie, rota virus… în fine, nu se ştie încă (probabil chiar CANCER!!!), şi e la spital, mufat la o perfuzie, că se deshidratase ca o măslină lăsată la soare 3 zile.
Îl sun să îl întreb cum e, dacă are nevoie de ceva, na, chestiile obişnuite. Cât am conversat cu el am avut constant senzaţia că un doctor rău şi câinos îl operează pe cord deschis, pe viu.
Îl sun azi din nou, să văd ce are nevoie, cum se simte.
– Ce faci, zic, eşti mai bine?
– Mmmdaaa, da’ tot răăuuu…
– E, lasă, bine că ai fost la spital, contează mult că te-au hidratat puţin, că asta e cu enterocolitele astea virale, că te deshidratezi (eu, vioaie) şi, să ştii, asta e naşpa, poţi să şi mori, dracului… (şi mai vioaie)
– Îîîîhhhhmmmm, cuuum? Şi, zice el tânguindu-se, în câte zile mori? (panică, resemnare, chin, jale fără mângâiere)
Hait!!! Realizez brusc în ce abis mă scufund singură şi virez rapid „e, lasă, tu ai trecut de punctul critic, eşti foarte bine…”, tranca-tranca, fleanca-fleanca şi închid repede-repede.
Nu îi zici aşa ceva niciodată, niciodată unui bărbat bolnav! Şi, mai ales, nu unuia pe care îl colindă fioros moartea de câte ori are un coş pe cap.
Citeşte, neapărat, şi:
Conul Leonida faţă cu răceala şi durerea de cap