Monica Ionescu
Mama e mea este o fiinţă, cum să spun, solară de-a dreptul!
Într-o zi, pe când eram încă studentă, s-a prefăcut că-mi face o surpriză şi m-am trezit cu ea la uşă, exact când mă pregăteam să plec la o şedinţă de lucru, la viitorii mei naşi, în acea vreme simpli prieteni.
Am ajuns acolo gătite, pavoazate, cu taxiul şi cam stresate din cauza faptului că pe mama o durea stomacul; nu înţeleg de ce la fiecare eveniment important din viaţa mea pe ea o apucă durerea de stomac, dar, mă rog, am renunţat să mă mai întreb.
Gazdele se pregătiseră temeinic şi invitaseră o grămadă de amici, care mai de care mai titrat: unul era arhitect, alţii erau actori mai mult sau mai puţin în devenire, mulţi lucrau în locuri pe care mama le văzuse doar la televizor, unul era traducător, un altul era inginer, expert în petrol şi gaze; în tot cazul, o mulţime de invitaţi pe care mama i-a considerat iniţial nişte nebuni boemi, apoi le-a acordat meritul de a părea folositori la ceva.
Era exact în perioada în care ea se gândea să se mute şi se tot foia printre invitaţi cu solicitări de sfaturi: să-şi cumpere o casă (pe pământ!) gata făcută sau să-şi construiască una, ştiind ea prea bine cum stă treaba cu imobiliarele, cu vânzătorii ăştia care se îmbuibă cu coşmeliile lor din chirpici, alea de le zic vile (auzi tu, vile!!), cu puţine “utilităţi” (adică doar gaze trase în casă) şi “îmbunătăţiri” (adică gresie şi faianţă până la jumate în bucătărie şi parchet în sufragerie, în rest linoleum) pe spinarea bieţilor cumpărători şi cu echipele de constructori şi alţi specialişti în domeniu care abia aşteaptă să pună gheara pe un potenţial client şi să-l ronţăie tacticos într-un tufiş, lăsându-l şi fără bani, şi cu casa pe un sfert construită, restul urmând a fi edificat “în regie proprie”, adică împreună cu familia care abia aşteaptă. Ea ştia exact ce îşi doreşte, respectiv o căsuţă mică, 170-200 mp, parter plus mansardă, dar pe care, până la urmă, a înălţat-o ilegal dintr-o greşeală, până a ajuns cu etaj, însă, atât timp cât în acte figura P+M era ok, cu o intrare “princiară” şi un colţ rezervat unui şemineu “regal”, de care s-a ales praful, între timp, când a aflat cât ar costa-o existenţa acestuia, ajungând un simplu sălaş pentru vaze şi bibelouri, cadou de 8 Martie şi Crăciun de pe vremea când era “cadru didactic” (adică învăţătoare, dar ei îi plac doar cuvintele mari!).
În toată această sondare, a descoperit şi utilitatea anumitor invitaţi, după cum puteaţi să deduceţi încă de la început. Astfel, s-a adresat corespunzător fiecăruia, ca să nu fie luată drept o provincială, necivilizată şi lipsită de maniere printre invitaţii cu ştaif, numai intelectuali şi oameni bine pregătiţi, aşa cum remarcase ea însăşi între două colapsuri (colapsul fiind un suculeţ pentru stomac pe care i l-am pregătit singură ca să fiu sigură: 100 ml rom şi 150 ml cola), mai ales că o şi lăsase durerea şi devenea din ce în ce mai alertă şi mai vivace, respectiv: “domnului arhitect” – sfaturi utile cu privire la avize, autorizaţii, SF, PT, DTAC, diferenţa între structura de lemn, de beton şi metalică, studiul hidro-geo pentru fundaţie, diferenţa între cărămidă plină şi altele, izolaţia, acoperişul şi tot aşa; “domnilor artişti” – dacă e bine să pună şi o combină pe bibliotecă, printre cărţi, să asculte Pink Floyd, cd-ul primit de la mine, sau mai bine lasă difuzoarele vecinilor, cu Ion Dolănescu…, dacă literatura rusă este mai tare decât aia franceză şi, în zumzetul şi forfota petrecerii, am auzit-o rostind respectuos de vreo patru-cinci sute de ori o formulă care părea a o fascina : “ DOMNU’ DE LA GAZE” (auzeam ca prin ceaţă ceva despre cum crede domnu’ de la gaze că e mai indicat: centrală pe peleţi, pe gaze, pe lemne, electrică, cât costă metrul cub, de ce crede domnu’ de la gaze că sunt aşa scumpe, ei i-a venit la bloc întreţinerea doar atât, gazele sunt mai scumpe decât electrica?, să pună mai bine reşouri?, de care ar indica domnu’ de la gaze să fie centrala, câţi metri cubi, d-astea), deşi nu ştiam pe nimeni la chermeză să fi fost “de la gaze”, însă, în vâltoarea evenimentului am crezut că a venit şi vreun instalator să verifice regulatorul naşilor, că se tot plângeau de el de ceva timp.
N-o mai lungesc.
Dimineaţa, la cafea, era supărată. Nu, nu supărată. Era gravă.
– Mămico, eu nu ştiu ce prieteni ţi-ai făcut tu aici, în Bucureşti, dar… ai grijă, mamă!, zice uşor înverzită.
– Da, mamă, înţeleg, dar ce e, nu ţi-e bine?
– Nu mamă, nu!
– Tot te doare stomacul?, încerc.
– Nu mamă, da’ …
– ?
– Cred că domnu’ de la gaze nu e chiar ce spune!
– De ce, mamă, a zis ceva?
– Nu, tocmai, că n-a vorbit toată seara şi eu l-am întrebat atâtea! Cre’că nici nu era de la gaze… N-a vrut nici măcar să-mi spună dacă e mai scump metru’ cub decât kilowatt-ul… Auzi, că el cică e inginer, expert în petrol şi gaze. Ăsta e expert, mamă, intelectual? Cu d-ăştia te distrezi tu?