Julius Constantinescu
Ulise şi Penelopa
Războiul troian se sfârşise. Troia era scrum, Paris era mort, panarama de Elena fusese recuperată. Greul, însă, abia de-acum începea. Privind valurile care se spărgeau de corabie, Ulise se gândea la ce-l aşteaptă. Va trebui să evite capcana perfidă a sirenelor, să treacă printre Scylla şi Caribda, să-l omoare pe ciclopul Polifem, să scape din mrejele vrăjitoarei Circe. Îşi stinse ţigara sub talpă, se mai uită o dată în direcţia Ithacăi şi mormăi: “Mort, copt, pe 14 februarie trebuie să fiu acasă, altfel o să regret că nu mi-au albit oasele pe-aici”.
Orfeu şi Euridice
Euridice murise, ceea ce însemna că Orfeu era liber să-şi petreacă ziua de 14 februarie după cum poftea. “Totuşi”, gândi Orfeu, “dacă-i dau ăştia drumul din Infern? Să vezi mutre după aia, că un amărât de trandafir n-am fost în stare să-i aduc de Valentine’s”. O luă din loc spre Infern. Ajunse pe malul Styx-ului. Cerber ieşi din ghereta lui de portar şi-l întrebă, cu o mină severă: “Da, vă rog. Pe cine căutaţi?”. “Ştiţi”, spuse Orfeu, “prietena mea e înăuntru, aş dori să-i dau inimioara asta pe băţ”. “Îmi pare rău, nu se poate. Intrarea persoanelor vii este strict interzisă”, spuse Cerber, şi-i întoarse spatele. Orfeu avea de ales: fie îl înfrunta pe Cerber, fie avea de-a face cu Euridice. Şi-o imagină plângând şi întrebându-l dacă şi-a găsit pe alta mai tânără; îi spunea că n-a fost în stare să-i aducă o floare, darămite s-o scoată undeva în oraş, cum fac alţii. Pe şira spinării simţi o sudoare rece. “În fond”, îşi spuse Orfeu, trăgând sabia din teacă şi îndreptându-se spre gheretă, “Cerber ăsta nu-i decât un amărât de monstru cu trei capete!”
Romeo şi Julieta
Toată dimineaţa, Romeo se zbătu să facă rost de o rezervare la un restaurant drăguţ. Pe la prânz, îşi luă liber şi plecă în oraş, după cadouri. Cumpără un buchet imens de flori, vreo trei muţunache simpatici, o inimioară pe băţ, ciocolată, plus un cadou surpriză. Pe la 8, sună la uşa Julietei. Îi deschise mă-sa, care îl adora, şi îi dădu ei ciocolata. Apoi, ieşi cu Julieta în oraş. Restaurantul era superb, mâncarea excelentă, vinul foarte bun, era o seară perfectă. “Închide ochii”, spuse Romeo. Julieta roşi. “Ok, poţi să-i deschizi”. “Aah, nu!”, îi scăpă un ţipăt. “E superb!”, suspină, copleşită. “Julieta”, spuse el, “vrei să fii soţia mea?”. În ochii Julietei apărură lacrimi de fericire, două diamante micuţe care se asortau perfect cu mutriţa ei drăgălaşă: “Da! Da, Romeo, vreau, vreau, vreau! Abia aştept să-i spun lu’ tata, ştii cât de mult te place”.
Bine, bine, o să întrebaţi, dar nu mureau amândoi? Îmi pare rău, dar n-am putut fi atât de ipocrit ca Shakespeare: unde-aţi văzut voi bărbat fericit de Valentine’s Day?
Citeşte şi alte poveşti drăguuţe de Valentine’s Day:
Triunghiul morţii