Ionuţ Şendroiu
Contractul pe care l-am semnat pentru a lucra medic în Africa a fost voluminos şi scris cu litere mici. Mi-au trebuit cam două cafele să parcurg primele cinci pagini, apoi am început să-l citesc în diagonală. Cafeaua era diluată, iar în birou nu se fuma. Ultimele 3 pagini nu le-am mai citit, era ceva cu asigurarea în caz de deces în misiune şi detalii legate de repatrierea cadavrului.
Am semnat rapid şi am plecat. Când citeşti documente de genul asta, ţi se face sete, nu glumă! Am sunat câţiva prieteni dispuşi să iasă la o bere, chiar înainte sa cobor din clădire. Taximetristului i-am zis că mă grăbesc foarte tare. Evident, a urmat o noapte euforică, prelungită, cu final neaşteptat, dar extrem de plăcută.
Dimineaţa a fost confuză.
Despre Murtala Muhammed, la o ciorbă de burtă
Sunt momente in viaţă când o ciorbă de burtă şi o bere fac minuni. Dimineaţa aia a fost exact unul dintre ele. Mă rog, a nu se înţelege prin dimineaţă vreo oră foarte matinală. Era cam pe la prânz.
Chelnerul tocmai mă întreba dacă vreau smântână şi ardei la ciorbă, cînd a sunat telefonul. De la firmă.
– Domnule Şendroiu, v-am trimis pe e-mail detaliile de zbor. Veţi ateriza pe Aeroportul Muhammed Murtala din Lagos la ora locală 20.45. Vă avertizam că acesta este unul din cele mai nesigure aeroporturi din lume şi vă punem în vedere să nu ieşiti din incinta aeroportului decât după ce veţi fi identificat de către persoana de contact. Compania noastră nu işi asuma nici o responsabilitate pentru cazul în care …
E nevoie de vodcă pentru a digera anumite informaţii. Cum ar fi aceea ca trebuie sa aterizezi pe aeroportul Muhammed Murtala din Lagos, la ceas de seară. Am comandat două vodci, preventiv. Convorbirea cu reprezentanta companiei se anunţa plină de multe alte noutăţi interesante.
– Da, şefu’, am notat: două vodci. Da’ smântânica, ardeiaşu’?
– Domnu’ Şendroiu, mai sunteţi? Vocea din telefon se simţea neglijată. V-am trimis pe e-mail, împreună cu detaliile de zbor, fotografiile domnilor Chucks şi Dayo. Unul dintre aceştia vă va aştepta la aeroport. Vă atragem atenţia ca iluminatul în aeroport poate fi deficitar uneori, de aceea vă rugăm să vă asiguraţi că veţi fi contactat de persoana corespunzătoare înainte de a o urma în afara aeroportului. Vă reamintim că este total nerecomandabil sa părasiţi incinta …
Am băut o gură de vodcă şi mi-am aprins o ţigară. Aveam senzaţia ca ascult ştirile CNN la telefon.
– Avem o smântână foarte bună, să ştiţi. Fermentată. Şi ardeiu’ e estraordinar, toţi clienţii serveşte …
– Bine, cu ardei şi smântână. Şi încă o vodcă …
– … aeroportului fără a fi însoţit de către reprezentantul firmei noastre. De asemenea, pentru securitatea dumneavoastră, compania va recomandă să nu purtaţi la vedere bijuterii, ceasuri, camere foto sau alte obiecte de valoare. Ar fi ideal să purtaţi o vestimentaţie cât mai … ăăă … puţin atrăgătoare.
Mi-o imaginam pe tipa de la firmă răsfoind o revistă de modă, în timp ce recita textul de mai sus. Am rugat-o sa îmi trimită restul sfaturilor pe mail. Nu de alta, dar între timp venise ciorba, cu ardeiul şi smântâna de rigoare, iar vodca nu prea îmi intra la ora aia. Eu, de fapt, intrasem acolo să beau o bere şi să încerc să-mi revin din confuzia dimineţii.
Espresso, bere şi febră Dengue
După ce mi-am verificat e-mailul, am simţit nevoia să dau restart. Fotografiile celor doi domni pe care trebuia să îi recunosc pe aeroportul din Lagos erau niste cópii scanate ale unor fotografii alb-negru, tip buletin. Nişte jpeg-uri de 15k, fiecare. Singurul lucru pe care l-am inţeles din poze era că amândoi sunt cam la fel de negri, doar că cel numit Chuks e puţin mai grăsuţ.
Reţinusem însă ideea de bază: deşi considerat cel mai nesigur aeroport din lume, Murtala Muhammed părea cel mai sigur loc din Lagos. Nu aveam de gând să pun la îndoială această informaţie.
Am zburat spre Nigeria la 5 dimineaţa, cu escala la Milano. Aeroportul Malpensa din Milano seamănă cu un mall uriaş, unde clienţii vin la cumpărături cu avionul. Era ora locală şapte când am aterizat, iar cursa spre Lagos decola la 15.30. Mi-am luat un espresso. Era incredibil de bun, aşa ca am mai comandat două, înainte să-l dau pe gât pe primul. M-am aşezat la o masa şi am scos un tratat de boli tropicale. Am deschis direct la capitolul despre febra Dengue, pe care intenţionam să îl citesc pînă la îmbarcarea spre Nigeria. La scurt timp după al treilea espresso, am început să tremur uşor şi am comandat o bere. Studiam fotografia unei bolnave de dengue în criză, cu gingii sângerânde, buze crăpate şi ochi congestionaţi, când un val de bere mi-a inundat pagina. Chelneriţa se holba la poză părând că face eforturi să nu vomite. Paharul de bere încă tremura pe masă, jumătate gol. Restul berii se lăfăia pe tratatul meu, reflectînd spoturile de neon de pe tavan.
– Vă rog să mă scuzaţi, s-a fâstâcit ea, gesticulând italieneşte cu tava în mână, dar non e posibile con aşa poze in ristorante. Clienţii noştrii mănâncă, aici nu e night club!
Am rugat-o să-mi aducă următoarea bere la sticlă şi să mă lase să o desfac eu. Ce îmi place la Milano este că în orice local găseşti pe masă şerveţele la discreţie. Am plasat câteva între paginile cărţii, sperând să reuşesc să o usuc până la îmbarcare. Nu mi-a ieşit. Chelneriţa s-a întors cu sticla de bere, însoţită de o tanti cu ruj de buze grena, care părea şefa de sală. Mi-au cerut să închid “revista aia” şi să o pun la loc în bagaj, deoarece stric apetitul clienţilor.
Chelneriţa mi-a pus desfăcătorul şi sticla de Peroni pe masă, apoi s-a dat înapoi doi metri. Şefa de sală mă privea ca pe un ciudat sexual. Dacă aş fi făcut un gest brusc, probabil că ar fi chemat carabinierii. Am lăsat banii, mi-am luat berea, cartea şi bagajul şi am ieşit pe peronul din faţa aeroportului.
Aer curat, la orizont se vedeau Alpii, iar în faţă un şir lung de taxiuri albe si vreo sută de taximetrişti care vorbeau în acelaş timp. Nu era chiar ca la biblioteca universităţii, dar măcar se putea fuma. M-am aşezat pe bordură şi am redeschis tratatul la pagina cu şerveţele. Câţiva metri mai incolo, doi taximetrişti şi trei carabinieri răsfoiau un Hustler.
Pastila de malarie
Pe la două şi jumătate, a început îmbarcarea. Nu eram singurul alb din avion, dar ceilalţi trei arătau aparte. Păreau sculptaţi cu târnăcopul şi îmbibaţi în alcool. Unul dintre ei avea tatuat pe antebraţ un bust de femeie cu câte o sanie ninja înfiptă în fiecare sfârc. Nu ţineam să aflu ce are tatuat pe umeri.
– continuarea, la prânz –