Alina C.
Pentru a scăpa de farmecele depistate de soacră-mea, am apelat la ajutorul părintelui, așa cum am fost sfătuiți, pentru calmarea spiritelor deranjate în toată familia. Părintele a venit, pentru liniștea noastră și a tuturor rudelor, să alunge piaza rea din casă. Ne-a cădelnițat, ne-a tămâiat, ne-am rugat și apoi ne-am așezat la o cafea.
Soacră-mea, îmbrăcată, ca de obicei, în costumul negru, suspină și întreabă:
– Părinte, cât trebuie să mai țin doliu? Au trecut trei ani și aș vrea să știu dacă mai trebuie să port doliu.
Părintele își drege vocea, se gândește puțin și spune că, după părerea sa, doliul nu ține de formă, ci mai degrabă de fond, adică – explică el – nu cu hainele se ține, ci cu sufletul. Ne spune și o pildă, trăită de dumnealui, și noi aprobăm, mai ales că văduva noastră este neagră numai pentru musafiri importanți.
În timpul ăsta, fiu-meu, de nici doi ani, extrage frumușel telefonul părintelui din sutană și cere „jucă”. Părintele se conformează, îi pornește un joc cu mașini, dar care nu e pe placul lui, așa că cere din nou:
– A’tu’, bă!
Adică „altul, bă”, unde „bă” este o particulă enervantă pe care o adaugă la jumătate din vocabularul lui. Părintele se scuză, n-are alt joc, iar fiu-meu îl părăsește dezamăgit.
Părintele prinde ocazia să schimbe vorba și ne povestește, plin de entuziasm, despre cât de mare va fi catedrala care se construiește pe unul dintre puținele spații verzi ale orașului. Va fi foarte înaltă, cu multe turle, va depăși în înălțime blocurile cu opt etaje dimprejurul său. Va semăna cu Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul, va fi impunătoare!
Soacră-mea se miră, ridică din sprâncene, minunându-se:
– Părinte, oricum nu forma contează, important este ce simțim, nu?
Părintele se încurcă, se scuză că mai are de vizitat enoriași și pleacă, promițând că va mai reveni curând. Soacră-mea jubilează.