Julius Constantinescu
De regulă, când intru într-o librărie aleg un vraf de cărţi, mă aşez confortabil într-un fotoliu şi le răsfoiesc pe îndelete. Vânzătoarele trebuie că îşi freacă mâinile de bucurie – mai rar aşa muşterii! Asta dacă nu cumva se vor fi deprins cu alde de-ăştia ca mine, care răscolesc rafturile lăsând în urma lor o dezordine de nedescris, iar la urmă pleacă cu mâinile în buzunar, fără să fi cumpărat nimic.
Vineri, pe la prânzişor, aveam de pierdut cam un ceas (de fapt, trebuia să mă întâlnesc cu Raeţchi, deci era vorba pe puţin de vreo două ceasuri – un admirator al părinţilor pustiei nu pune mare preţ pe curgerea timpului, cu atât mai puţin pe măsurarea lui exactă). Aşa că am intrat într-o librărie, am ales din raft câteva volume şi le-am răsfoit pe îndelete. Cum cronici de carte scrise de indivizi care chiar au citit cărţile respective puteţi găsi oriunde, m-am gândit să vă ofer astăzi câteva scurte pseudo-recenzii ale unor volume pe care doar le-am răsfoit. Căci ce poate fi mai plăcut pentru un cititor Daily Cotcodac decât să deschidă dimineaţa calculatorul şi să se desfete cu glume şi cultură?
Herta Müller – “Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică”
Deschid cartea la întâmplare şi citesc: “Securistul îşi agaţă canadiana în cui”. Pagina 15 – Securistul e onctuos. Pagina 55 – Securistul încearcă să o racoleze. Îmi ajunge cât am citit. Sper din suflet că până la urmă a bătut-o.
Haruki Murakami – “IQ84”
Citesc chiar începutul: “La radioul din taxi era un program de muzică clasică. Sinfonietta lui Janacek. Nu era nicidecum muzica ideală pentru un taxi blocat în trafic”.
În presă, dacă începi un text fără să spui nimic, ai pierdut cititorul după primele două rânduri. Murakami mizează probabil pe faptul că cititorul a dat 33 de lei pe carte şi se va încăpăţâna să citească mai departe, sperând că n-a aruncat totuşi banii pe fereastră.
A doua observaţie: să numeşti piesa muzicală e apanajul romanelor de mâna a paişpea. Precizând ce piesă e, atenţia cititorului se mută asupra ei şi tocmai ai distrus atmosfera pe care sperai că ai creat-o. Câteva tipsuri, Haruki, sunt luate din cărţi ceva mai bune decât ale tale: “La radio cânta o orchestră de jazz”, “Din patefon urlă o şansonetă la modă”.
John Steinbeck – “Către un zeu necunoscut”
Există scriitori inconstanţi, care au scris cărţi mari şi romane de necitit. Steinbeck nu e unul dintre ei – după părerea mea, are una dintre cele mai bune scriituri întâlnite vreodată. Şi nu sunt genul care crede că ultima carte citită e cea mai bună (pentru că sunt bărbat?).
George Orwell – “O fată de preot”
Orwell e genul de mai sus. Am citit câteva pagini şi aproape am aţipit. Am mai citit câteva pagini, luptând eroic cu somnul, şi tot n-am reuşit să-i descopăr vreo calitate care să mă facă să o cumpăr. E o carte încâlcită, scrisă bolovănos. Apoi am aflat că Orwell însuşi a considerat-o proastă şi a cerut să nu fie retipărită, că-i crapă obrazul. A făcut totuşi o concesie, spunând că nu are nimic împotriva publicării unor ediţii ieftine după moartea sa “din orice carte a mea care le-ar putea aduce câteva lire moştenitorilor mei”. Dat fiind că tocmai ţineam în mână o astfel de carte, moştenitorii nu s-au sfiit defel să-l facă de căcat pentru câteva lire.
Ilf şi Petrov – “1001 de zile şi Noua Şeherezadă”
Ilf şi Petrov au scris două romane minunate (12 scaune şi Viţelul de aur), un jurnal de călătorie groaznic (America fără etaje) şi o mulţime de schiţe şi povestiri bunicele. Pe astea din urmă, editurile din România le grupează constant în volume mai subţiri sau mai groase, cărora le pun diverse titluri şi le vâră pe gât hipsterilor de la Cărtureşti, care pot fi auziţi apoi pe toate terasele la modă exprimând păreri competente de genul “Lasă Viţelul de aur, frate, să vezi ce povestiri bestiale au scris, te caci pe tine!”
Andrei Makine – “Cartea scurtelor iubiri eterne”
Makine e unul dintre cei mai buni scriitori din ultimii ani – de altfel, a şi luat premiul Goncourt, după mine la ora asta mai valoros decât Nobelul (şi asemănător, cumva, cu fostul Premiu de Stat al URSS). Originar din Siberia, chiar din oraş, Andrei Makine şi-a scris primele cărţi în franceză, a luat Transiberianul şi de-acolea avionul direct la Paris. “Ce-i asta?”, l-au întrebat editorii parizieni. “Cărţile mele”, a zis omul. “Păi de ce-s în franceză?”; “Le-am scris în franceză, să nu vă mai bateţi capul”; “Nu e bine, maître. Scriitori francezi avem şi noi cu ghiotura. Tu eşti un scriitor din fundul Siberiei, noi te-am descoperit. Ia zi, e frig pe-acolo?”; “Păi, e”; “De foame ai răbdat?”; “Cam da”; “Ai văzut? Asta-i reţeta. Încântă-ne, exoticule!”
Din ce-am apucat să mă uit peste ea, “Cartea scurtelor iubiri eterne” nu mi s-a părut cine ştie ce, Poliromul a tradus romane mult mai bune de-ale lui – unele colosale. Titlul mi-a amintit de o carte a unui îndrăgit candidat la Nobel, “De ce iubim femeile” – o fi rămas şi maestrul Makine fără bani la un moment dat şi-a măzgălit repede ceva pe placul doamnelor.
Umberto Eco – “Confesiunile unui tânăr romancier”
Aşa înşiruire plicticoasă de tehnici de scris, presărată chiar cu şi mai multe exemple decât era în stare să dea Ţuţea, n-am văzut niciodată. Nu m-am mai plictisit aşa de la primele 20 de pagini din Pendulul lui Foucault.
Alberto Moravia – “Amorul conjugal”
Am lăsat-o la urmă pentru că despre asta pot să vă spun mai multe, fiindcă am citit-o în întregime (posibil să fi sărit totuşi câteva pagini la un moment dat, dar nu m-a văzut nimeni).
“Amor conjugal” e povestea unui tip care vrea să scrie o povestire valoroasă, ros de îndoiala că n-o să fie în stare niciodată în stare, ba şi că o să-şi facă praf şi căsnicia fiindcă sâmbăta dimineţa, în loc să meargă cu iubi la IKEA după lucruri drăguţe, pretinde că scrie. Intriga e mai puţin importantă, o redau pe scurt: tipul se retrage împreună cu nevastă-sa într-o vilă izolată şi face un pact cu ea, şi anume să nu mai facă sex până ce nu termină povestirea. Nevastă-sa respectă înţelegerea, în sensul că nu mai face sex cu el – cât despre bărbierul cu care şi-o trage, e drept, el nu figura în nici o înţelegere.
De fapt, cartea e despre vise, nesiguranţă, confuzie şi dezamăgire, exact în ordinea lor firească. Abia când termină de scris povestirea realizează, lucid, că nu are nici un fel de valoare şi că n-o să ajungă niciodată scriitor. Cititoarele noastre vor fi plăcut surprinse să afle că tot nevastă-sa, săraca, îl trece pe idiot angoasa:
– Hai, ridică-te… şi ştii ce facem acum… eu mă duc dincolo… mă dezbrac şi mă bag în pat… apoi tu vii cu povestirea ta şi mi-o citeşti… şi astfel vom vedea dacă e adevărat că este atât de urâtă.
Nevastă-sa admite că povestirea nu e capodopera la care visa el, dar îi spune, cald, că nu e nici chiar atât de proastă pe cât crede – nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adică exact răspunsul potrivit, căci el însuşi spune:
Dacă ar fi zis că povestirea este frumoasă, eram hotărât să urlu: “Povestirea este urâtă şi tu eşti o mare curvă”
Nu-i puţin lucru să schimbi un vis pe-o nevastă şi la urmă să fii mulţumit.
Mai multe despre romanul “Amor conjugal” al lui Alberto Moravia găsiţi chiar în “Amor conjugal”, de Alberto Moravia.