Ozzy
Ziua 1
7:30 Am aterizat pe aeroportul local. Am trecut destul de repede prin vamă, lucru care mi s-a părut extrem de suspect, mai ales că, înaintea mea, o bătrânică simpatică fusese controlată la sânge. Oare au poza mea în vreo bază de date?
7:45 Când am ieșit din aeroport, m-am liniștit. Erau acolo o grămadă de băieți care arătau ca mine și care alergau de la un pasager la altul strigând „Taxi?Taxi?”. Probabil funcționarii de la vamă au crezut că sunt taximetrist.
7:50 M-am urcat în mașina unuia dintre băieți. „Unde mergem, șefule?” m-a întrebat el. I-am arătat adresa pe care o aveam notată pe o hârtie. „Aa, Drumul Taberei”, zice el. „50 de euro sau băgăm aparatul?” Am ales aparatul. Păi ce, sunt prostul lui?
11:25 Am ajuns, în sfârșit, la adresă. M-am uitat pe bord: 241 de km. Băieți deștepți românii, au construit aeroportul departe de oraș, ca să nu-l polueze fonic. Nu trebuia să aleg aparatul.
11:30 A, era să uit…la un moment dat cred că am avut o defecțiune, că mașina s-a oprit brusc când treceam pe lângă o pădure. Noroc că era în zonă un alt taximetrist care a venit să-l ajute pe al meu, așa că am putut pleca după vreo 10 minute, timp în care amândoi au meșterit în spatele mașinii. Aparent, mașinile astea pe care ei le numesc Logan au motorul în spate, lânga portbagaj.
11:35 Am urcat în apartamentul pe care mi l-a închiriat șeicul. Cu greu, pentru că liftul nu mergea și am luat-o pe scări. Partea proastă e că exact atunci s-a nimerit ca patru locatare să-şi spele uşa de la intrare şi încă trei sau patru să ducă gunoiul. Acum ştie tot blocul cum arăt.
12:00 Nu pot să cred!!! Două dintre cele trei bombe pe care le aveam în valiză au dispărut!!! M-am nenorocit, cum pot să atac Naţional Arena, Podul Basarab şi Centrul Vechi cu o singură bombă? Bine măcar că banii i-am avut la mine. Șeicul mi-a dat la plecare două sute de mii de dolari: o sută de mii ca să organizez atentatele și o sută de mii ca să-mi plătesc locul de veci în București în caz că pățesc ceva.
14:00 Eram frânt de oboseală de pe drum, așa că am decis să mă culc. După nici un sfert de oră, m-am trezit într-un zgomot infernal. Îngrozit, am pus mâna pe armă şi am ieșit pe holul blocului să văd ce se întâmplă. Era de la vecinul de lângă mine, încerca să dărâme o cămară. L-am întrebat dacă în România nu există ore de liniște la prânz. S-a uitat impertinent la mine și mi-a zis să chem poliția, dacă nu-mi convine. Oare și-a dat seama cine sunt?
14:30 Arată foarte impresionant chestia aia numită „bormaşină”. Dacă scap cu viaţă de-aici m-aş putea îmbogăţi vânzând aşa ceva palestinienilor care au vecini evrei, ar plăti o avere pentru aşa ceva.
15:05 La etajul de deasupra e o ceartă îngrozitoare. Noroc că am învățat perfect limba română cât timp mi-am luat diploma în medicină la o universitate particulară, prin corespondență. Costel, bărbatul de deasupra, își înjura urât nevasta care îi schimbase postul tv de la o emisiune sportivă la o telenovelă. Așa vă trebuie, necredincioșilor, dacă vă țineți femeile în casă.
15:10 Dacă tot nu reușeam să adorm, am deschis televizorul. Am nimerit pe GSP. M-am îngrozit: cineva aruncase cu o brichetă în teren, iar cei din studio urlau „a fost măcel!” şi „ne-au executat cu sânge rece!”, iar un domn ce altfel părea blajin, cu un pulovăraş tricotat şi lentile foarte groase, cerea intervenţia energică a Jandarmeriei şi a Poliţiei române. Pentru o brichetă! Cred că va trebui să renunţ la atentatul de pe Naţional Arena, acolo e prea periculos.
16:05 Am renunțat la ideea de a dormi, așa că am plecat să cumpăr o mașină pentru atentat din târgul Vitan. Am găsit exact ce-mi trebuia: nu prea mare, dar cu un portbagaj încăpător. Mergea ceas: era adusă din Germania, fusese a unui pensionar, ţinută în garaj, nici 80.000 km. Chilipir. S-a stricat pe cheiul Dâmboviţei, am lăsat-o acolo.
16:10 Am întrebat un trecător cu ce pot să ajung în Drumul Taberei. „Cu metroul!”, mi-a răspuns, apoi a început să râdă din senin. Sunt oameni veseli românii, e o plăcere să organizezi atentate la ei.
– Va urma –