Camionagiu
Mergeam pe E 85, eu la volan, soţia în dreapta. Relaxaţi, fără nicio grabă, venind de la socri. Am pus tempomatul la 80 (cum n-are Loganul tempomat? Îmi dau o palmă în genunchi şi comand „tempomat 80” şi aşa o ţin până la Bucureşti, economic).
Atitudine: bărbătească. Mâna stângă la ora 12, mâna dreaptă bălălău pe undeva unde dacă aveam o maşină mai pricopsită ar fi fost cotiera, uşor căzut spre dreapta – adică aşa cum toţi piloţii spun că nu se recomandă, că e poziţia maneliştilor.
Cu vederea periferică observ ceva pe mult lucratul meu biceps. Mă uit mai bine – un ditamai viermele roz-gălbui, probabil căzut pe mine când mi-am cules fructe din livadă. Nicio tresărire interioară, parcă aş fi privit norii lăbărţându-se pe cerul tomnatic (v-am mai învăţat Zen într-un alt text, ştiţi figura). Realizez în aceeaşi secundă că mulţi ar fi sărit ca arşi, înjurând, poate femeile ar fi făcut chiar accident din chestia asta (simt deja mustrarea fratelui Andryusha: “Poate? Poate?? ”).
Eu însă rămân calm. Icebearg. Dolf Lundgren. James Bond. Dalai Lama. Deja primele capitole din cursul de Autocontrol mi se creionau în cap. Două enunţuri se luptau în mine să iasă spre soţie:
“Uite, puiuţu, ce înseamnă psiholog lucrat. Uite aici pe mâna mea ce am şi nici nu mi s-a schimbat pulsul. Tu ce-ai fi făcut?” şi “Iubi, uită-te aici, ca să vezi ce bărbat controlat ai!”
Am tras aer în piep şi am deschis gura. În acel moment viermele m-a înţepat atât de tare, încât primele sunete s-au transformat într-un urlet disperat:
– Băga-mi-aş p…, morţii mă-sii de rahat!, şi am zvârlit viermele de pe mine, am dat din mâini ca un apucat, toţi din spate mă depăşeau cu frică.
– Ce, iubi, ce-ai păţit?
– Un cârcel groaznic în pulpă, aoleu, e cumplit, dar sunt ok, e sub control!