Alina C.
Prima cerere în căsătorie am primit-o când eram în liceu. Admirabilul june venea în vizită la bunici și era topit după mine. La cei patru anișori ai săi era un băiat foarte serios, cu planuri de viitor concrete. Am aflat însă că și vecina de la etajul unu era inclusă în planurile lui, noi două urmând să stăm acasă să facem curățenie, să gătim și să avem grijă de copii, iar el să fie patron cu patru maşini. Repet, avea patru anişori – ăştia cred că sunt programaţi genetic pentru fantezia asta.
Pe la douăzeci de ani, iubitul meu, având conștiința încărcată, mi-a declarat dragoste eternă și m-a cerut de nevastă ca să-și spele păcatele. Fără inel, fără loc de muncă, fără perspective, fără cele patru mașini, dar probabil cu cel puțin două neveste. Am zis pas pentru moment, să mai așteptăm, să ne mai cunoaștem. Ne-am cunoscut pe îndelete, șase spre șapte ani, suficient cât să ne prefacem după aia că nu ne cunoaştem.
Apoi l-am cunoscut pe Iubi. Lui îi plăceau inelele. La jumătate de an de când eram împreună, de ziua mea, mi-a dăruit un inel. Toate rudele m-au felicitat și ne-au întrebat dacă am stabilit și data. N-o stabilisem, inelul venise fără cerere în căsătorie. Iubi a priceput greșeala și n-a mai repetat-o – fără inele de acum încolo, doar tigăi, aspiratoare și alte lucruri frumoase.
După câțiva anișori, s-a anunțat bebe. Iubi s-a scărpinat puțin în cap, grijile l-au năpădit brusc, din toate părțile, și nu se putea bucura în voie. Într-o zi, își ia inima în dinți bărbătește și spune răspicat:
– Bubule, eu zic așa, că dacă trebuie și este neapărat nevoie, mai bine ne căsătorim și gata. Să n-avem cine știe ce probleme mai târziu.
L-am privit liniștită, am cântărit cuvintele și am decis că nu este neapărat nevoie, după care mi-am văzut de treburi. Nu era răspunsul pe care îl aștepta, își imaginase explozii de bucurie, îmbrățișări sau măcar un răspuns mai elaborat. Văzându-l atât de încurcat, i-am explicat că mereu mi-am imaginat cum va fi acel moment magic în care El mă va cere de soție și era exact cum mă ceruse el. Dar poate ar fi bine să mai lucreze la unele mici detalii, să schimbe puțin decorul, să introducă un inel în ecuație, să extragă unele cuvinte și să adauge puțin entuziasm. În rest, totul fusese perfect.
Iubi a înțeles din nou greșeala și n-a mai adus problema în discuție. În ziua când am împlinit trei ani de când eram împreună, am plecat cu vaporașul pe Insula Ovidiu din Mamaia. Soarele apunea pe lac în vreme ce vaporașul se apropia de insuliță. Apa clipocea izbindu-se de coca vaporaşului, romantismul plutea în aer ca un fir de păpădie. Am căutat o bancă să ne odihnim și, când am găsit-o, într-un loc ferit, numai noi doi, Iubi se uită speriat în toate părțile, să nu fie nimeni, se caută în buzunar transpirat tot, apoi înfige în fața mea un genunchi în nisipul de pe malul lacului și, cu ochii strălucind, îmi întinde Inelul, privind victorios la fața mea stupefiată. Ne luăm în brațe, ne pupăm, țopăim de fericire, apoi deodată Iubi se oprește și îmi spune:
– Bubule, nu mi-ai răspuns!
– La ce?