Julius Constantinescu
În ziua în care am descoperit că, acolo unde ar fi trebuit să am pătrăţele, prezint o mică protuberanţă, pe care noi o cunoaştem sub numele de burtică, am decis că venise timpul să mă apuc de alergat.
Mi-am găsit rapid un prieten care să mă însoţească în această nobilă şi temerară încercare, m-am suit în maşină şi m-am oprit în faţa parcului IOR. Amicul a propus pentru început – până ne intrăm în formă – o tură de lac, lucru pe care l-am acceptat fără reţineri. Am plecat optimist, alergând elegant şi trecând superior pe lângă perechile ieşite la plimbare prin parc, convins fiind că toate gagicile atârnate de braţul vreunui papagal mă admiră. Alergam imperial.
Nu parcursesem nici măcar un sfert din distanţa pe care mi-o propusesem, când aerul a început să opună o rezistenţă tot mai dârză, îngreunându-mi vizibil înaintarea. Adidaşii mi s-au transformat întâi în bocanci, apoi în cizme de cauciuc, iar în cele din urmă în ceva imposibil de ridicat de la pământ. M-am oprit din alergat, dar am continuat să merg demn – aşa, ca şi cum tocmai aş fi făcut două ture de lac, iar acum îl aştept pe amicul meu, care are o jumătate de tură în urmă. Mi-am spus că e doar prima zi şi că dată viitoare va fi, în mod sigur, mult mai bine.
Nu m-am înşelat: a doua zi am mai mers vreo 20 de metri până când mi s-a terminat aerul. Am calculat că, dacă voi continua să alerg zilnic, în anul 2025 voi fi capabil să fac o tură completă de parc (taman bine: atunci voi avea 52 de ani şi voi putea impresiona puştoaice de 18 ani).
Problema e că n-am dat jos nici o burtică. Alergatul în parc mi-a dat o poftă de mâncare grozavă; cum ieşeam din parc, îmi luam de un chioşc două batoane de Mars şi o sticlă de cola. Acasă, înghiţeam trei bucăţi imense de ceafă de porc, două kile de cartofi prăjiţi şi un castron imens de salată, stropind totul cu două, trei beri.
Atinsesem greutatea de 92 kg, şi Dumnezeu ştie cât m-aş fi făcut dacă nu aş renunţat, până la urmă, la gândul că trebuie să slăbesc.