Julius Constantinescu
Pe vremea când eram un student sărac (nu ca acum, un cunoscut şi prosper autor de texte umoristice), dezvoltasem o întreagă teorie privind nutriţia raţională. Potrivit acestei teorii, cea mai recomandată dietă pentru un student sărac reieşea a fi pâinea cu Finetti. Un singur borcan de 200 g de Finetti şi cel mult o jumătate de franzelă asigurau necesarul zilnic de calorii al unui student într-o perioadă normală, fără examene. În plus, era şi ieftin, şi foarte gustos.
Această dietă echilibrată m-a ajutat să-mi menţin constantă greutatea corporală pe tot parcursul facultăţii. N-am depăşit niciodată 65 de kilograme.
Aş fi mâncat poate şi acum un borcan de 200 de Finetti şi o jumătate de franzelă pe zi, devenind un manechin de succes (am 1,87 înălţime), dacă în viaţa mea n-ar fi survenit, la un moment dat, o schimbare aparent fără importanţă, dar ale cărei consecinţe pe termen lung le vom vedea imediat. Acest eveniment cu urmări atât de tragice s-a consumat atunci când compania producătoare a scos pe piaţă borcanul de Finetti de 400 g.
Prea mare pentru o singură masă, prea mic pentru a mă descuraja să-l mănânc pe tot o dată!
Urmarea a fost aceea că, vreme de mai bine de un an, mi-a fost rău zi de zi. Zadarnic înfigeam cu hotărâre linguriţa în crema de ciocolată şi îl ascundeam în frigider, decretând că nu mai pot, mi se face rău – nu treceau mai mult de câteva minute până ce deschideam frigiderul, luam cu mâna tremurândă borcanul dinăuntru şi îl goleam de conţinut. Apoi zăceam preţ de vreo două ore, suferind de o greaţă cumplită. N-am putut sta niciodată cu ceva dulce lângă mine şi cu mintea în altă parte, sunt foarte pasional.
Găletuşa de 900 g a fost cea care mi-a pus capac. „Îmi ajunge câteva zile!”, am gemut cu lacrimi în ochi, aşezat în genunchi printre rafturile magazinului Sora, atunci când am descoperit minunea. Vomitam violent, dar n-am păţit niciodată ruşinea să-mi ajungă câteva zile.
Anul trecut, în urma unor analize de rutină, am descoperit că sunt cu glicemia pe sponci. „Nu mai mănânci deloc ciocolată, asta eliberează zahărul imediat în sânge. Îţi distrugi pancreasul. Mănâncă alte dulciuri, dar nu ciocolată”, mi-a spus doctorul. Poate vă aşteptaţi să vă spun că m-am aruncat la picioarele lui şi l-am implorat să-mi facă o injecţie, ceva, numai să-mi permită să mănânc în continuare ciocolată. Nu mă cunoaşteţi. Sunt un ipohondru foarte responsabil: nu doar că mă tratez de toate bolile imaginare, dar merg până-ntr-acolo încât mă îngrijesc chiar şi de afecţiunile reale.
Pe scurt, n-am mai mâncat ciocolată. Luna asta se împlineşte un an de când n-am mai pus în gură nici măcar o bucăţică, de poftă. Poate că nu mi-a fost uşor, dar am suferit în tăcere, cu demnitate. Pentru că, spre deosebire de cei care se lasă de fumat, noi, cei care ne-am lăsat de ciocolată, nu simţim nevoia să ne facem singuri curaj, să anunţăm ca idioţii câte zile au trecut de când n-am mai pus ciocolată-n gură şi nici nu pretindem că ne simţim minunat, când e limpede pentru toată lumea că o ţinem dintr-o depresie într-alta. Şi nici nu scoatem pe nimeni să mănânce pe balcon ca să nu intre mirosul de ciocolată în perdele.
Cum mă simt? Frumoasă şi suplă!