ErRon
Nu sunt o creştină fanatică, dar simt uneori nevoia să merg la biserică, să mă reculeg sau să mă gândesc la lucuri importante pentru sufletul meu într-o biserică. De aproape şase ani, de când am devenit mamă, acest lucru mi-e aproape imposibil şi nu ştiu pe cine să dau vina, că pe mine m-aş scoate nevinovată.
Când era bebeluş, nu mă duceam, că mi se părea total deplasat să merg cu sugarul la biserică, să înceapă să urle de foame şi mie să mi se păteze bluza! Se poate să fi fost eu obsedată, pentru că sunt părinţi care vin cu bebeul, în braţe sau în cărucior. Bebeluşul stă liniştit o vreme, apoi, împins de cel viclean, începe să scâncească sau chiar să ţipe ascuţit. Sigur, copilaşul e foarte drăguţ. toată lumea a văzut asta, dar personal mă enervează să-l aud în timpul slujbei (tot cel viclean mă împinge să mă evervez). De obicei, unul dintre părinţi îl scoate afară (tatăl), mama rămânând în biserică, unde stă ca pe ace în continuare. Alteori însă, rămân cu toţii la slujbă, dacă tot au venit, ţipetele copilului intersectându-se cu vocea preotului.
Între unul şi doi ani a fost perioada propice pentru a putea participa la câte un sfert de slujbă, adică predica şi încheierea. Mergeam cu copilul de mânuţă până la biserică şi intram cu copilul în braţe (pentru efect!). Una dintre femeile mai vârstnice care stau pe scaune se ridica să mă lase să stau, dar până nu adormea copilul nu avea rost să mă aşez. Copilul adormea destul de repede cu capul pe umărul meu. Oboseala drumului până la biserică, glasul melodios al diacului sau monoton al preotului îl toropeau în câteva minute. Mă aşezam apoi pe scaunul oferit cu bunăvoinţă şi ascultam în linişte priceasna, predica şi încheierea, în timp ce pruncul dormea liniştit şi împăcat în braţele mele (unde e fratele Andryusha să te asculte și să se bucure, soră ErRon! – n. Julius)
După ce nu a mai dorit să stea în braţe m-am mai dus, sporadic, vara. Biserica din cartierul meu e mică dar are curte şi grădină mari şi frumoase. Vara preotul ţine slujba afară, din pridvorul bisericii, iar boxele împrăştie până departe, în grădină, vorbele sale. Mămicile cu copiii stau în grădină, unde ăia micii se joacă. Fiul meu însă e mai nesociabil, el se joacă singur: aduna conuri de brad, adună gâze, face tot felul de cetăţi din pietrele găsite prin curte. Problema e când vine alt copil şi-i strică aranjamentele!
În curte e plin de oameni. Cu toţii privesc cu interes sau cu reproş joaca celor mici şi strădaniile mămicilor de a-i ţine sub control. În surdină se desfăşoară slujba. Iar ceea ce fac mămicile numai participare la slujbă nu poate fi numită.
Și eu, şi copilul suntem în permanență observați și evaluați de babe pioase, de la modul în care suntem îmbrăcaţi până la relaţia dintre noi, modul în care am reuşit sau reuşesc să-i îndrept atenţia spre serviciul divin care are loc. Sincer, nu prea reuşesc. Îşi mai face cruce, sporadic, uneori cu mânuţa plină de praful în care se joacă, alteori întrerupându-se să-mi arate o mămăruţă. La sfârşit, copiii intră în biserică pentru împărtăşanie. Primesc şi câte o ciocolăţică.
Astă iarnă m-am dus într-o zi, pentru că mama a tot insistat să ne vadă şi pe noi pe acolo, să nu creadă cartierul că ne-am de-creştinat. Am stat tot în curte, biserica fiind supra-aglomerată. Cele douăzeci de minute petrecute în curtea bisericii mi s-au părut un adevărat calvar. Copilul mă întreba permanent dacă s-a terminat, dorea să mă pupe, s-a aşezat pe cizmele mele că era obosit. Totuşi, am avut aşa, un moment de jubilaţie interioară când alt băieţel, de aceeaşi vârstă cu al meu, care era cu mama şi bunica, scăpat din mâna acestora, s-a tăvălit în mormanul de zăpadă adunat lângă aleea principală. Satisfacţia copilului nu era egalată decât de sentimentul de neputinţă şi jenă al celor două femei!
În alte ţări, sau aici, la alte culte, există obiceiul ca, pe parcursul slujbei, copiii mici să fie adunaţi în săli speciale şi, sub supraveghere, să deseneze, să înveţe scurte rugăciuni sau poezioare cu specific religios, să privească filmuleţe pe care să le comenteze, pe scurt, să facă activităţi specifice vârstei. La noi, la ortodocşi, nu există acest obicei şi, spre stupefacţia mea, nici nu se doreşte implementarea lui. Copiii noştri trebuie să participle la slujbă, în viziunea preoţilor ortodocşi, să stea cuminţi, în picioare, să asculte în linişte, să tragă învăţămintele potrivite și să devină astfel „buni creştini”.
Doamne iartă-mă, dar câteodată așa-mi vine să-l învăț pe micul meu creștin să ungă clanța bisericii cu magiun!