George Damian
Când am citit pe biletul examenului la literatura română oral „Demonstraţi că Ilie Moromete reprezintă prototipul ţăranului filosof” am ştiut că voi face senzaţie. Cu o sumă minimă de lecturi filosofice eram gata să sparg tiparele şi să demonstrez cu argumente că Ilie Moromete este un ţăran simplu, cu o oarecare aplecare către meditaţie şi introspecţie – dar sub nici o formă vreun filosof în sensul clasic al cuvântului. Ideea încolţise în mintea mea şi nu o comunicasem nimănui, era una din primele idei proprii şi abia aşteptam să declanşez o revoluţie în critica literară. Într-adevăr, am făcut senzaţie. Comisia de examinare m-a lăsat să delirez vreme de zece minute până în momentul în care cu un ton veninos şefa de la catedră mi-a aruncat o întrebare capcană: „Măi băiatule, tu ai citit cartea?”
Abia atunci am văzut cum mă priveau cele trei examinatoare. Preşedinta comisiei avea o lucire ucigaşă sub ochelarii cu multe dioptrii, profesoarea din stânga ei mă privea cu dispreţul destinat unei libărci băloase, iar cea din dreapta avea o privire încărcată de milă, aproape că începuse să i se formeze o lacrimă în colţul ochiului.
Hotărât să lupt, am aruncat pe masă câteva detalii obscure din roman, printre care şi cel că fratele lui Ţugurlan fusese comunist şi murise în timpul grevelor de la atelierele Griviţa. Profesoara dispreţuitoare mi-a comunicat din vârful buzelor că inventez, iar inconştienţa delirului de grandoare m-a făcut să pronunţ o erezie care nu putea trece nepedepsită: „Probabil dumneavoastră aţi citit cartea pe sărite…”
Decizia a fost luată imediat: am fost invitat să părăsesc sala de examinare. Când am solicitat să mi se permită să abordez şi al doilea subiect, dispreţuitoarea a spus că au auzit destule de la mine, nu au de gând să asculte ce prostii am de gând să spun despre Mihai Eminescu.
Indignat, am cerut să mi se comunice nota obţinută. Veninoasa preşedintă a comisiei mi-a şuierat că voi avea ocazia să aflu nota spre seară. Teama de necunoscut îşi înfigea colţii reci în mintea mea tânără.
Am ieşit demn din sală, împreună cu profesoara cea miloasă care m-a escortat spre cancelarie. Protestele mele au fost întâmpinate de doi ochi albaştri adânci şi o voce blândă: „Măi omule, dacă vrei să treci bacalaureatul te rog să faci ce îţi zic!”. Am cedat şi am intrat în cancelarie. În câteva cuvinte li s-a comunicat profesorilor liceului cele întâmplate în sala de examinare. Am fost invitat să iau loc şi să aştept. Toată lumea se uita ciudat la mine, iar eu abia aşteptam să ies de-acolo şi să-mi aprind o ţigară. Mă simţeam apărat de platoşa adevărului, dincolo de orice pericol. Eram gata să îmi reproduc raţionamentul în faţa oricui şi să îmi clamez dreptatea până la Dumnezeu. Însă în spatele uşilor închise negocierile se purtau în lipsa mea.
Profesoara cea miloasă m-a extras din cancelarie după vreo jumătate de oră şi mi-a prezentat într-o clasă goală termenii armistiţiului. Mai degrabă era o capitulare necondiţionată la pachet cu o mărturisire a păcatului şi o pocăinţă publică. Pentru a continua examenul trebuia să intru în sala de examinare şi să îl proclam pe Ilie Moromete ţăran filosof. Abia apoi urma să îmi prezint opinia despre „Floarea albastră” a lui Mihai Eminescu, decizia finală urmând să fie luată în funcţie de comportamentul meu. „Şi ai grijă ce zici de Eminescu!” mi-au spus cei doi ochi albaştri încărcaţi de compasiune. Vroiam să fiu brav ca Giordano Bruno şi să mor arzând pe rugul adevărului. Cei doi ochi albaştri mi-au întâmpinat cu mult calm protestele violente: „Tu ai dreptate. Moromete nu e filosof, dar dacă vrei să treci bacalaureatul trebuie să spui că este!” Mă zbăteam ca o râmă în cârlig sub privirile unei femei care fără îndoială mai văzuse astfel de tragedii. Cu sufletul torturat de umilinţa cedării am acceptat termenii armistiţiului.
Deplin conştient de ticăloşia trădării adevărului, am recunoscut în faţa comisiei că Ilie Moromete a fost ţăranul filosof. Încercarea de a prezenta ceva argumente mincinoase mi-a fost retezată de vocea otrăvită a preşedintei de comisie, care m-a îndemnat să abordez cel de-al doilea subiect. Am recitat cu jumătate de gură canonul consacrat al manualului. „Trebuie apreciată şi originalitatea…”, au şoptit cei doi ochi albaştri. Răspunsul sâsâit al limbii bifurcate m-a înştiinţat că am trecut examenul, iar nota urma s-o aflu spre seară.
Înfrângerea a fost totală: nu am avut curajul să strig la ieşire „E pur si muove!”
Am luat 8.