Alina
Nu știu câți își mai amintesc vremurile de glorie ale IRC-ului, însă prima mea lipeală pe net a mers ca unsă. A trecut pe la mine la muncă, băiatul era frumușel, simpatic, bine crescut, o partidă bună. În viața de zi cu zi sigur că nu l-aș fi întâlnit. Ne vedeam la 2-3 zile, mai discutam pe net. După vreo câteva săptămâni – vreo două, trei – pac!, omul dispare. Trece o săptămână, nu vine să mă vadă, nu intră pe net, nici măcar un mail. Trist, îmi spun. Îmi dau seama că habar n-am unde stă și nu-i știu nici măcar numărul de telefon. Evident nici el pe al meu.
Între timp, un alt amic de chat îmi cam dădea târcoale. Ce să fac? Până unde să întind coarda? Zic hai să ne vedem, prospectez piața, măcar vedem dacă merită efortul de clarificare. O tărăgănăm noi vreo câteva zile și-odată apare omul meu, înfipt, cu un simț al umorului sănătos, blond, dar nu spălăcit, ci spre șaten, înalt ca bradul, cu niște ochi incredibil de albaștri, încât instantaneu am împrumutat privirea languroasă de „vreau să-ți port copiii într-o bună zi”. Și sclipitor de inteligent. Și cu întrebarea: ai pe cineva? Că eu nu… Fir-ar!
Trecuse deja o săptămână și jumătate de când prietenul meu era dat dispărut în misiune. Cât doliu s-ar cuveni în cazul de față? Ca să am conștiința împăcată, mă așez frumos la tastatură, plină de elan, și redactez următoarele într-un mail drăgăstos și plin de compasiune: „Salut, a trecut mai mult de o săptămână de când n-ai mai dat nici un semn și sper că nu s-a întâmplat nimic rău. Nu ne-am văzut, nu mi-ai scris, nu știe nimeni nimic de tine. Mi s-ar părea că merit și eu o explicație, oricare ar fi situația. Cinci minute din timpul tău. În orice caz, dacă până la sfârșitul săptămânii nu am nici un răspuns de la tine, voi considera că nu mai suntem împreună și fiecare își vede de viața lui.”
Send.
S-a terminat săptămâna cu succes, eram liberă să-mi văd de treburi. Și mi-am văzut.
După încă vreo săptămână, când mă chatuiam mai cu spor cu simpaticul Ochi Albaștri, surpriză! Apare proaspătul fost prieten: ce faci, cum o mai duci, mi-a fost dor de tine. ”Poftim? Cum vine asta?” ”Păi, ție nu?” Zic: ”Serios? Dar ce te-a oprit până acum să vii să mă vezi?” ”Știi, că am avut multă treabă, am fost foarte ocupat, chiar n-am putut să-mi fac timp, îmi pare rău, sper că nu te-ai supărat din atâta lucru.” Nu-și verificase mailul.
A aflat cu stupefacție că fusese părăsit prin mail, dar o merita. Nici măcar nu venise cu o scuză credibilă sau ce spun eu? Cu o scuză, oricare ar fi fost ea. Sau măcar cu o buruiană și o mutră spășită.
Asta a fost prima mea aventură ”pe net”. Și prima despărțire, tot online.
Gustul acru de după prima relație de net n-a ținut mai mult de 10 minute. Îl aveam pe Ochi Albaștri prin preajmă, lucra nu departe de locul meu de veci, unde munceam. Chatuiam cu fiecare ocazie și totul era minunat, dar la mai mult de jumătate de oră petrecută față în față ieșeau scântei. Pe viu ne certam, dar ne împăcam pe chat.
Vreo două luni ne-am dat așa în montagne-russe, cu senzații tari la fiecare pas, adrenalină și spectacol pentru cei din jur. La un moment dat, el reproșându-mi printre altele ca nu las pe nimeni să se apropie de mine, să mă cunoască cu adevărat, că sunt rece, m-am oprit puțin să mă gândesc totuși de ce continuăm o relație atât de zbuciumată și am realizat că eu chiar țin la el. Mă tot frământa gândul ăsta în timp ce ne plimbam aiurea pe străzi. M-am gândit că era necesară o declarație, dar cum? Îmi lipsea curajul. Bun, când ajungem la primul semafor și ne oprim, îi spun.
La primul semafor cuvintele nu ieșeau nicicum din gâtlej, fălcile erau încleștate de-a binelea. La al doilea semafor un cârd de motociclete îmi spulberă toate gândurile din minte și-mi umple plămânii cu fum. La al treilea semafor deja își adusese aminte de nu știu ce tâmpenie și începuse cearta. M-am gândit vitejește să mai amân, n-or fi intrat zilele în sac.
Vine ziua de vineri și îl întreb de dimineață ce planuri are in weekend. ”Încă nu știu, poate trec pe la tine pe la muncă mai târziu și mai vedem.”
Ne vedem fiecare de treburile lui în liniște, apoi îl apelez iar, îl întreb dacă s-a hotărât. Nimic. Mai trec câteva ore, deja terminasem programul, nu mai pricepeam nimic. Îi întreb unul din prieteni dacă știe ceva de el și îmi spune că da. Începe extracția cu cleștele de la el, cu răspunsuri fragmentate, la minute bune distanță.
– Păi, a plecat, nu ți-a zis?
– Unde? Acasă? ……
– Nu.
– Dar unde? ……
– Păi, nu ți-a zis?
– Nu, evident că nu. De-asta te întreb. ……
– E plecat din oraș, la prietena lui. A plecat de câteva ore, se întoarce luni.
– ?!!
– Credeam că știi, au o relație de mult timp și credeam că ți-a zis…
O experiență de neuitat, care m-a lecuit pentru un timp de relațiile online. Așa, vreo câteva zile.