Julius Constantinescu
Cel mai bun prieten al meu prin clasa a cincea era un băiat înalt cu trei prenume, care venise în Cernavoda din București. Tac-su era directorul centralei nucleare și eram vecini în cartierul Atomiștilor. Mă împrietenisem repede cu el – sor-sa era o minibunăciune zveltă, cu codițe blonde, genul ăla care îi scoate din minți pe pedofili.
Noul meu prieten ar fi fost tovarășul perfect dacă n-ar fi ținut, ca toți bucureștenii, cu Steaua. Problema lui era că restul clasei, până la ultimul, ținea cu Craiova. Inițial, ne-am rezumat la a-i mâzgăli pe caiete tot soiul de măscări. Apoi, nu mai țin minte cum a pornit, am început să-l batem. Zilnic. Nu din ură și nu cu sălbăticie, ci așa, mai mult din datorie: îi căram care un pumn, care o castană, care un picior în burtă. Totul decurgea atât de firesc, încât nu ne reclama. Lua totul ca pe o suferință necesară, o Golgotă pe care orice suporter al Stelei trebuia să o urce atunci când era în aceeași clasă cu suporteri ai Universității Craiova.
Imediat ce ieșeam pe poarta școlii, redeveneam cei mai buni prieteni. Dacă, în afara orele de școală, se lega cineva de el, avea de-a face cu mine; odată, am adunat o armată întreagă de loaze și l-am umplut de borș pe unul se luase de prietenul meu cel mai bun.
În timp ce ne îndreptam spre casă, nici unul dintre noi nu-și punea problema că, doar cu două ore în urmă, îl căpăcisem cot la cot cu restul clasei. Eram elevi profesioniști, nu amestecam școala cu viața privată.